Despre curaj
Asociem deseori curajul cu soldații, supereroii sau alpiniștii. Dar curajul nu este neapărat despre a urca pe munții cei mai înalți, nici despre a-i muta din loc. De multe ori curajul este despre a merge înainte zi de zi, despre a lăsa în urma trecutul și a privi cu speranță spre viitor.
Nu știu să spun care este leul meu curajos, nu cred că am un astfel de exemplu, de model în viața mea. Desigur, când vine vorba despre curaj, mie îmi lipsește cu desăvârșire, atunci când vine vorba despre câini, căci mi-e frică de ei la nivel instinctual.
Dar în general nu mi-e frică. Bașca, în situațiile limită tind să fac chiar pe eroul, ceea ce nu-i mereu sănătos, chiar din contră.
Curajul, cred eu, este un spectru și, mai mult decât atât, este o relație personală cu optimismul, riscul și oportunitatea, însă tot ce pot eu spune despre curaj este nesemnificativ, comparativ cu cei care chiar știu ce acesta înseamnă.
La un moment dat, un tip care învățase natura umană pe pielea lui (dovadă cicatricile) a zis cam așa: ”nu trebuie să se laude cineva că e curajos, e ca atunci când se laudă țiganii că au fost în Legiunea Străină – oricine vorbește despre asta sigur n-a fost, fiindcă unul care a fost înăuntru e dresat să fie discret. Curajul se vede pe figura omului, dacă e sigur pe el, golănimea mișună în jurul lui, dar nu îl provoacă direct.”
Dar nu ajunge așa unul de pe stradă, doar fiindcă e bătăuș sau fiindcă trage de fiare la sală. Asta ține până când dă de unul cu mușchii mai mari și ăla îl bate măr. Ca să ajungi să știi ce-i ăla curaj trebuie mai întâi să îți fie frică. Nu frică de un pumn, ci teroare. Frică să nu îți pierzi casa și tot ce ai și să ajungi aurolac pe străzi. După ce a trecut și asta, te cam doare în pix de gândacii din jur.
Foarte interesant și bine zis!