Acest website are nevoie să folosească cookies, care sunt niște fișiere text de mici dimensiuni ce conțin referințe specifice, dar nu explicite, stocate pe computerul voastru, astfel încât, de exemplu, atunci când lăsați un comentariu, datele din formular să se salveze, dar nu numai.
Fără acces la cookies, aceste date nu se vor salva.
Pentru a afla mai multe despre cum folosim informațiile și despre dreptul vostru asupra datelor voastre, vă rugăm să consultați pagina Politica de Confidențialitate.
Puteți modifica accesul la aceste cookies accesând taburile din stânga.
La un moment dat, un tip care învățase natura umană pe pielea lui (dovadă cicatricile) a zis cam așa: ”nu trebuie să se laude cineva că e curajos, e ca atunci când se laudă țiganii că au fost în Legiunea Străină – oricine vorbește despre asta sigur n-a fost, fiindcă unul care a fost înăuntru e dresat să fie discret. Curajul se vede pe figura omului, dacă e sigur pe el, golănimea mișună în jurul lui, dar nu îl provoacă direct.”
Dar nu ajunge așa unul de pe stradă, doar fiindcă e bătăuș sau fiindcă trage de fiare la sală. Asta ține până când dă de unul cu mușchii mai mari și ăla îl bate măr. Ca să ajungi să știi ce-i ăla curaj trebuie mai întâi să îți fie frică. Nu frică de un pumn, ci teroare. Frică să nu îți pierzi casa și tot ce ai și să ajungi aurolac pe străzi. După ce a trecut și asta, te cam doare în pix de gândacii din jur.
Foarte interesant și bine zis!