Știu că multor atei nu le pasă de zei, ceea ce – din perspectiva credincioșilor – seamănă cumva a cinism. Este doar o chestie de percepție, în general ateilor nu le pasă de zei, dar le pasă de oameni. Or, cum empatia exclude cinismul, avem – deci – doar o chestiune de percepție.

Pe de altă parte, și aici vreau să vin cu două exemple, există multe cazuri în care avem de-a face cu cel mai brutal cinism religios, după cum urmează:

1. Cinism religios la americani, după cutremurul din Nepal:

.@CNN Praying 4 the lost souls in Nepal. Praying not a single destroyed pagan temple will b rebuilt & the people will repent/receive Christ.

— Tony Miano (@TonyMiano) 25 aprilie 2015

Pentru cei care nu știu engleză, CNN a oferit un link spre fotografii din Nepal, după cutremurul devastator, iar un pastor le-a răspuns așa: „Mă rog pentru sufletul celor pierduți în Nepal. Mă rog ca niciun templu păgân să nu fie reconstruit & oamenii se vor pocăi spre a-l primi pe dumnezeu.”

Oribil! Intolerabil. Nicio urmă de iubire față de oameni (îi iubești așa cum sunt, nu le schimbi tu la religia ta pentru că așa vrei tu!) și un reproș voalat din care reiese că este vina păgânilor că au murit la cutremur, pentru că nu i s-au închinat lui dumnezeu.

Care dumnezeu i-a făcut de altă religie, deci i-a condamnat la moarte, sau ceva, dar să nu divaghez,

2. Cinism religios la noi, după tragedia din Mediterană, exemplificat în captura de ecran de mai sus.

Nu poți să spui că au murit 700 de oameni și că nu-i bai, fiindcă omul invizibil le-a deschis ușa raiului…

Îmi pare rău, există doar două situații în care nu este permis cinismul: sărăcia și suferința. Atât. Putem fi cinici cu ateii, cu credincioșii, cu păgânii, cu proștii, cu deștepții, cu întregii, cu betegii, cu potenții și cu impotenții, dar nu putem fi niciodată cinici cu victimele și cu muritorii de foame.

De foame și de suferință nu se râde.

L.E. Bonus.