Este greu să explorezi o planetă extraterestră

Este greu să explorezi o planetă extraterestră, vă spun din propria-mi experiență. Mă rog, e un fel de-a spune. Pentru că n-am fost acolo fizic, ci în vis. Oricum, e greu.

Se făcea că eram într-un fel de vale e unui defileu. În dreapta mea, cum priveam spre miazănoapte (ceea ce noi numim Nord) erau niște pereți abrupți, plini de verdeață, iar în fața mea se deschidea un fel de poiană, un platou cu iarbă mică și deasă.

Dincolo de râul ce curgea prin râpa din partea stângă, se vedeau niște tunele feroviare și calea ferată la același nivel cu noi și limitau niște vârfuri stâncoase și abrupte, nefiresc de abrupte, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt pe planeta noastră.

Într-adevăr, după design, calea ferată părea a fi de construcție umană, însă niciuna dintre plantele de acolo nu-mi părea cunoscută. Și, nu știu cum, ceva mă atrăgea, într-un fel psihotico-magnetic, spre versantul din dreapta mea. Știu că mai eram cu un grup de exploratori, toți neînarmați, și căutam ceva, nici noi nu știam ce, un fel de semn pe care-l simțeam că ar fi acolo.

No, mergând mai spre partea de început a platoului, pe lângă niște stânci extrem de abrupte, am găsit o ușă dintr-un ciudat metal albastru, destul de rezistent dealtfel. Întrucât mecanismul de închidere a ușii era extrem de rudimentar, am reușit să o deschidem.

În interior era un fel de scară îngustă, de genul scărilor de incendiu de la noi, scară ce cobora adânc în pântecul muntelui. Deasupra scării era un fel de trapă, cu o roată de genul celor de la submarine, lucru care ne-a și atras atenția, dealtfel.

De aceea ne-am cățărat un pic, prin exterior, până am ajuns la un fel de terasă aflată la numai câțiva metri deasupra platoului, terasă ascunsă privirii de stâncile abrupte. Curioși, deschidem trapa și privim uluiți în jos. Scara cobora mult mai mult decât ne-am dat noi seama la o primă privire.

După dimensiuni, cred că extratereștrii erau umanoizi, ceva mai mici ca talie decât noi, oamenii. Cam două treimi, din ce estimam noi. La fel, la o primă privire, estimam că tunelul era vechi de vreo 80, poate 100 de ani. Și, explorând un pic, am ajuns la concluzia că erau niște tunele de evacuare de urgență. Încă nu știam noi și ce fel de urgență.

De pe terasa unde ne aflam, eram iarăși atrași în acel fel psihotico – magnetic, de data aceasta spre versantul pe unde trecea calea ferată. Știam că acolo sunt mai multe tunele, scrutam stâncile, dar nu le puteam vedea.

Intrigați, coborâm de pe terasa de stâncă pe platou și mergem spre marginea dinspre apus. Destul de jos, poate la 40 de metri, curgea un râu puternic și vijelios. Nu aveam cum să trecem pe partea cealaltă, dar știam că și acolo, pe versantul pe care-l priveam cu jind, se află alte asemenea tunele.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.