Munții Apuseni, Transilvania, 1850.

Goana după aur este precum comunismul, întrucât pe unde trece lasă răni adânci și dureroase, niciodată cicatrizate complet și un fel de avariție carnală încătușată în conștiința colectivă a locuitorilor din zonele aurifere, ca un fel de blestem. Așa și aici, în Munții Apuseni, unde Imperiul Austro-Ungar a descoperit bogate zăcăminte de aur. Ingineri minieri din toate colțurile imperiului au fost aduși aici pentru proiectarea exploatărilor de aur, oamenii au început să fie instruiți pentru a lucra ca mineri, au fost aduși profesori și s-au înființat școli.

De fapt, companiile aurifere din zona Munților erau statul. Oamenii munceau în minele de aur din Munții Apuseni, iar companiile aveau grijă de ei și de familiile lor: pe lângă salariul frumos e care îl primeau angajații, companiile au construit școli și spitale și au plătit, tot din banii lor, profesorii, medicii, asistentele și, în general, toate serviciile publice din zonă. Pentru că exploatările erau private iar statul, în speță Imperiul Austro-Ungar, nu avea interesul să susțină direct zonele care se puteau susține și altfel.

Din acest punct ce vedere, politicile sociale din zonele aurifere ale Apusenilor beneficiau de un excepțional grad de civilizație. Practic, nivelul de trai era decent, munca era muncă, dar toate erau orânduite corect, politicile sociale (! O inovație la acea vreme!) fiind și astăzi greu de egalat. Companiile ală căror nume îmi scapă acum erau cumva asemănătoare cu ceea ce se forma atunci în Valea Jiului: tu munceai pentru companie, iar compania se ocupa de restul. Trebuia doar să muncești și să vrei să muncești. De fapt, asta încerc să evidențiez, pe vremea aia se făcea. Companiile erau responsabile pentru oameni.

Munții Apseni, Transilvania, 1900

Primele mine de aur deja au început să se închidă, iar producția de aur și alte metale prețioase a început să scadă. Cultura capitalistă a început să vadă omul doar ca pe un mijloc de producție și, încercând să reducă costurile, s-a redus numărul politicilor sociale. Se muncea din greu, dar se trăia aproximativ bine. Sigur, mai erau și neajunsuri, dar lumea era în schimbare și puterea economică a Imperiului a început să scadă, lucru care s-a văzut și în cererea de aur care, explodând, a atras deschiderea de noi mine, deci la creșterea producției de aur din alte zone, ceea ce a dus la o scădere a prețului aurului. Corelat cu inflația, efectul era negativ. Dar se putea trăi.

Munții Apuseni, România, 1950

Majoritatea minelor de aur s-au închis iar profilul mono-industrial al Munților Apuseni și-a spus cuvântul: zonele aurifere au sărăcit puternic, din motive evidente. Dar, cel mai important, zonele aurifere au sărăcit pentru că, oricât de bine intenționate au fost companiile aurifere, nimeni, niciodată, n-a avut un plan de dezvoltare sustenabilă și durabilă, lucru care a început să se vadă în special în perioada interbelică.

Munții Apuseni, România, 2010

Roșia Montană Gold Corporation propune exploatarea celui mai mare zăcământ de minereu aurifer din Europa, venind cu ceea ce ei spuneau că este un plan de dezvoltare durabilă a zonei: vor construi un pic de infrastructură (nu din generozitate, ci pentru a exploata aurul), vor construi câteva obiective turistice și noapte-n straiță, aia e, gata, că mai trebuie scos și profit. Și nu, nu e rău că se vrea scoaterea de profit, este rău că nu va rămâne nimic după ce tot acel aur va fi fost exploatat. Nimic. Și ruinele vor înflori din nou. Și din nou vom avea o dramă colectivă.

Este delicios cum diverși oameni își dau cu părerea. E haios, pe bune că e haios. Ei n-au trăit nicio lună într-o zonă mono-industrială, dar ei au soluții. Nu au nemții, englezii, americanii și rușii, dar noi avem. Nemții și-au închis din mine, dar zonele respective au rămas tot sărace. Poate n-o să credeți, dar și în Germania mai sunt landuri unde se trăiește mai greu decât în Cluj pentru că nu se găsește de lucru sau ceea ce se găsește, în special în Nord-Est și Sud-Est, este prost plătit, de genul opt euro pe oră. Da, la noi poate părea mult, dar la standardele nemțești este o nimica toată.

Soluția pentru Roșia Montană nu există. Sau, cel puțin, nu este simplă. De exemplu, dacă s-ar construi o autostradă între Oradea și Alba Iulia, s-ar face mai multă treabă decât dacă s-ar construi nu știu ce muzeu în Roșia Montană. Pentru că și în Petroșani avem un Muzeul al Mineritului și doar puțini oameni îi trec pragul. Soluția de combatere a sărăciei este una singură: alternative. Adică industrii multiple care să ofere locuri de muncă. Și s-ar putea face, dacă ar fi bani.

Problema este că nu vrem să muncim să stârpim sărăcia generalizată, ci doar vrem să o stârpim temporar și punctual. De unde ni se trag și niște chestii. Întrebarea mea este alta: cât de mult aur (ca valoare în euro) scoatem din sol pentru 1000 de locuri de muncă timp de 10 ani? Dacă răspunsul depășește de zece ori 120 de milioane, probabil ar trebui să stăm pe burtă că-i apa mică. Cu o investiție de aproximativ 120 de milioane de euro, se plătesc salarii de 1000 de dolari timp de 10 ani la 1000 de oameni, cu tot cu echipamentele aferente (evident, nu pentru minerit).

Așa că nu, nu cred că soluția pentru dezvoltare durabilă este exploatarea în sine. Dacă era așa, Valea Mureșului din Munții Apuseni era un fel de Florență sau Istambul. Dar nu este. Să medităm un pic la asta.

Morala? E simplă: unii ar trebui să tacă din gură. Recent s-a vehiculat o idee se suna aproximativ așa: despre Roșia Montană se poate spune că este vorba despre niște oameni avuți care le spun unora mai săraci că trebuie să se descurce cu mai puțin. Ideea este falsă. Vrea cineva să spună de de?

În fine, ce părere aveți despre Roșia Montană și exploatarea auriferă ce se vrea făcută acolo?