Sociologul și analistul politic Dan Nicu ne propune, în cadrul unei însemnări (de) pe Facebook, o explicație rezonabilă a atitudinii blânde a Europei în fața conflictelor externe, explicație pe care o consider valoroasă și pe  o reproduc mai jos, cu permisiunea autorului.

„Pentru cei care se întreabă de ce bătrâna Europă nu mai reacţionează la provocările militare ale momentului. O tentativă de explicaţie oarecum psihosociologică.

În majoritatea societăţilor occidentale (poate cu excepţia Marii Britanii) ideea de război ca fenomen imediat în realitatea oricărei persoane este de neconceput. Occidentalii cunosc din istorie (relativ puţini: cei care măcar se interesează de asta) că generaţia bunicilor şi străbunicilor lor a trecut printr-o experienţă colectivă care se numeşte război. În război, un grup de persoane (în principal bărbaţi) se află într-o situaţie de confruntare cu alt grup de persoane (în principal bărbaţi). Există o ierarhie, se dau ordine, tensiunea pluteşte în aer, rachetele zboară peste tranşee şi poziţii fortificate. Tranşee? Poziţii fortificate? Pentru occidentalul tipic, acestea sunt nişte vestigii de muzeu. În niciun caz situaţii cu potenţial de materializare în realitatea lor. Ultimul război de poziţii în Europa a fost al doilea război mondial. De la al doilea război mondial, au trecut trei generaţii biologice umane. Din momentul finalizării celui de-al doilea război mondial, în Europa Occidentală au mai existat doar confruntări (cu caracter militar) localizate, intermitente, de multe ori sporadice, care au fost rezolvate prin metode politice (insula Irlanda în perioada 1970-2000, terorismul ETA în Spania).

Aspectul principal pe care îl trec cu vederea analiştii de relaţii internaţionale pe care îi vedem adesea la TV şi care condamnă aparentul defetism al Europei Occidentale, este că armatele de cetăţeni (adică acele armate naţionale în care cetăţenii au obligativitatea izvorâtă din cetăţenia lor de a merge la război la chemarea autorităţilor) au fost o realitate, în Europa Occidentală, în perioada 1792 (începând cu Armata Republicii Franceze abia proclamate) – perioada postbelică (după al II-lea război mondial). Aici cu o singură excepţie: Elveţia, un caz aparte, care poate ridica sub arme, la nevoie, aproape întreaga populaţie bărbătească a confederaţiei. În rest, s-a trecut la armate profesionalizate care, după sfârşitul colonialismului într-o destrămare completă a imperiilor europene şi a planurilor de a le menţine manu militari (vezi Franţa în Indochina şi Algeria), au mai avut ocazia să se manifeste în luptă doar în operaţiuni specifice de contracarare a unor fenomene precum terorismul şi insurgenţele în state din lumea a treia. Asta a condus la o anumită specializare a armatelor statelor occidentale, care s-au transformat în nişte organizaţii de luptători pricepuţi în a lupta împotriva unor inamici percepuţi ab initio drept inferiori ca înarmare, logistică, posibilitate de organizare. Asta a dus, este adevărat, la victorii rapide datorită tehnicii şi organizării superioare. Ceea ce a tocit şi mai mult spiritul combatant al oamenilor purtători, legal, de arme de foc în statele occidentale.

Este interesant să vedem că Europa Occidentală nu a făcut decât să treacă, la alţi parametri, la un model de armată profesionalizată, o realitate care a existat în Europa Occidentală şi înainte de Revoluţia Franceză. Cu diferenţa că acum armata profesionalizată respectivă este, totuşi, exclusiv o armată naţională, însărcinată cu asigurarea securităţii unei ţări, de vreme ce armatele profesioniste existente în Europa Evului Mediu şi al Renaşterii, până la destrămarea tuturor relaţiilor social-politice de tip feudal, erau în primul rând corpuri militare supuse unei autorităţi personale, însărcinate cu protecţia acelei persoane (baron, conte, duce, cneaz, voievod) şi abia apoi, la chemarea Regelui, la protecţia ţării.

Pe fondul profesionalizării armatelor şi a abandonării succesive a modelului de armată cetăţenească (şi chiar acolo unde acesta s-a păstrat, a devenit rapid doar o formalitate), cultura militară în rândurile maselor largi ale populaţie a dispărut, practic, integral. Este adevărat că aceasta ar fi trebuit să fie direcţia logică a lucrurilor într-o lume care îşi creează mecanisme internaţionale de asigurare a unei păci perpetui. Însă eventualele acţiuni reale de punere în primejdie reală a securităţii statelor occidentale din partea unei terţe părţi nu mai pot fi contracarate doar cu genul de armate profesioniste, reduse, pe care şi le-au dezvoltat statele occidentale.

Pe fondul acestor evoluţii, avem o întreagă populaţie a Europei Occidentale care nu doreşte să lupte nu pentru că s-ar teme (pentru că bărbaţii de azi din Europa Occidentală nu sunt mai fricoşi, fundamental, decât străbunicii lor, doar s-au format în alt mediu) sau ar fi incapabilă fizic, ci pentru că în acest spaţiu procedeele de: negociere, înţelegere amiabilă, comerţ, au luat locul atitudinii agresive tipice pentru secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX, materializate în confruntare militară, război. Războiul este astăzi de neconceput pentru europenii occidentali pentru că ei nu-şi pot imagina, nu pot concepe, mental şi ca dispoziţie psihologică, de ce, ca bărbat şi cetăţean, trebuie să te duci în faţa altui bărbat şi cetăţean, şi să-l omori cu o armă de foc, sau să eviţi să fii omorât de el.

Aceasta este baza, izvorul dacă vreţi, al comportamentului social şi politic al europenilor occidentali, pe care-i reprezintă liderii ţărilor occidentale. Aceştia din urmă sunt responsabili (accountable) în faţa propriilor lor cetăţeni, cetăţeni cu înaltă conştiinţă civică şi dispuşi într-o mare măsură la a-şi taxa şi pedepsi conducătorii înlăturându-i de la putere prin alegeri. De aceea, conducătorii ţărilor occidentale se comportă aşa cum se comportă.

Pentru că o lege fundamentală în funcţionarea oricărei colectivităţi umane mari este că aceasta, colectivitatea, învinge întotdeauna. Doar dacă nu este decimată complet. Societatea câştigă întotdeauna în faţa individului. Faptul social învinge întotdeauna manifestările de devianţă socială, la care, în Europa de Vest, se includ şi manifestările de agresivitate şi violenţă colectivă. Faptul social (constrângerea socială) în Europa Occidentală este tendinţa neabătută spre compromis social, conciliatorism, dialog social, rezolvarea conflictelor prin regularizare, prin legi, prin prevederi constituţionale noi, cel mult.

Conducătorii Europei Occidentale ştiu asta. Ei ştiu că propriile lor societăţi nu-şi doresc războiul şi mai mult, nu doar că nu-şi doresc războiul (pentru că nici societăţile Europei de Est nu şi-l doresc), ci sunt incapabile să conceapă în mod realist perspectiva unui război.

De aceea, aceşti conducători vor face întotdeauna ceea ce ei simt că îşi doresc propriile lor societăţi şi nu vor merge împotriva acestora. Nu neapărat pentru că sunt aleşi politic şi se tem să-şi piardă mandatele (deşi acesta este un motiv foarte important), ci pentru că şi ei fac parte din aceleaşi societăţi. Nişte societăţi care au văzut reunificarea paşnică a unor state (Germania) sau despărţirea paşnică a altora (Cehoslovacia). Nişte societăţi care şi-au negociat abolirea frontierelor interne, intra-UE, dintre statele naţionale. Şi care şi-au stabilit o monedă unică. Pentru aceste societăţi războaiele intestine din fosta Iugoslavie erau de pe altă planetă. Sau războiul din Transnistria. Sau cel din Karabah. Sau cele din Abhazia şi Osetia. Sau, şi mai recent, cel din Donbass-ul ucrainean. Aceste societăţi sunt pur şi simplu mai avansate, la nivel colectiv, în direcţia renunţării la război ca metodă de rezolvare a conflictelor, decât celelalte.

Evident, nu mă refer aici la SUA. SUA e o societate occidentală, însă e un caz aparte. În care războiul e încă văzut drept metodă de rezolvare a conflictelor. Spun „încă”, deoarece şi acolo presiunea publică împotriva implicării SUA în războaie care nu-i ameninţă teritoriul naţional este enormă. Şi va continua să crească până când şi SUA va deveni asemeni Europei Occidentale din aceste puncte de vedere.

Această raportare specifică la război şi posibilitatea acestuia explică şi faptul de neînţeles pentru mulţi est-europeni, că europenii occidentali nu se simt ameninţaţi, ca societăţi (mă refer aici la majorităţi ale cetăţenilor statelor respective) de imigraţia persoanelor din Orientul Mijlociu, ba, mai mult, îşi manifestă dorinţa de a-i ajuta pe aceştia şi de a-i primi în ţările lor.

Nu ştiu dacă Angela Merkel sau Francois Hollande sunt oameni fricoşi sau laşi. Cred că mai curând nu. Cred că ei sunt doar oameni ai societăţilor lor, şi, în plus, conducători ai statelor constituite de şi în acele societăţi. Şi, la nivelul constrângerilor sociale resimţite, a mentalului colectiv imprimat în concepţia lor despre lume, ei nu pot decât să urmeze un comportament generalizat în Vest.

De aici, din incapacitatea înţelegerii şi empatizării cu acest tip de gândire, de mental colectiv, vin diferenţele de raportare la crizele din ultimul timp, dintre europenii occidentali şi est-europeni.

Aşa că, atunci când est-europenii condamnă „inacţiunea” liderilor vest-europeni în crize precum cea din Ucraina sau a refugiaţilor, ei ar trebui, poate, să nu încerce să arunce „vina” exclusiv pe aceştia, ci să facă un exerciţiu de înţelegere a bazei acestui comportament, al acestei stări de lucruri. Prin „est-europeni” mă refer la elite. Şi, poate, dacă elitele est-europene ar începe să explice o anumită situaţie, în Europa de Est (legată de ameninţarea rusă), pornind nu de la raţionamente imediate, ci tocmai de la aceste baze, făcând un excurs în istoria socială a ultimelor generaţii europene, nivelul de înţelegere şi de empatie al confraţilor lor occidentali ar fi mai mare.

P.S. Faptul că europenii occidentali sunt aşa cum i-am descris nu înseamnă că pe tot acest glob pământesc nu există populaţii întregi, societăţi întregi, în care războiul este o realitate cotidiană iar agresivitatea umană se manifestă prin război, în mod eminamente militar. Din aceste puncte de vedere, în cazul în care ar exista o intenţionalitate din partea anumitora din aceste grupuri de a ataca militar (nu neapărat într-un război de poziţii, există metode variate: terorism continuu, război civil, destabilizare socială) Europa Occidentală, aceasta va avea o mare-mare problemă. Din acest punct de vedere, societăţile Europei de Est, trecute prin comunism (noii membri ai UE) sunt mai pregătite să facă faţă unor ameninţări militare. Iarăşi, în primul rând din cauza raportării est-europenilor la război ca realitate potenţială, la moarte şi la viaţă. Decalajul de nivel de viaţă dintre occidentali şi est-europeni joacă şi el un rol. În societăţile din Europa de Est, recrutarea unor soldaţi care să accepte să-şi rişte vieţile în schimbul unor beneficii de natură diversă, este mai uşoară. Atunci când ai mai puţin de pierdut (material), devine mai uşor, din punct de vedere militar, să iei o armă în mână. Însă într-o generaţie (în cam 20 de ani), chiar şi Europa de Est se va asemăna întocmai Europei Occidentale din toate aceste puncte de vedere, războiul devenind la fel de neconceput şi pentru est-europeni.”