Vă spuneam că majoritatea lucrărilor la infrastructură au fost sistate cu ordin de la București, care a decis că – până nu strânge USL-ul bani de campanie electorală – nu mai eliberează niciun șfanț.

Ei bine, povestea este mai generalizată decât mi-aș fi putut, vreodată, imagina, acum fiind blocate pentru a doua lună consecutiv și proiectele cu finanțare europeană.

Perversitatea poveștii ăsteia, însă, este înfiorătoare: din cauza instabilității finanțării acestor proiecte – atât din motive financiare cât și politice – majoritatea angajaților din acest sector nu au continuitate în muncă de doisprezece luni neîntrerupte. De aceea, când rămân pe drumuri cu zecile de mii, ei nu intră în șomaj – conform legii – deci nici în circuitul statistic pus la dispoziția publicului.

De fapt, cifrele oficiale chiar ar putea spune că șomajul a scăzut, fără nicio reflectare în realitate. De exemplu, fiindcă perverșii de la București nu sunt proști, ar putea spune că – întrucât populația de vârstă activă a scăzut, dar numărul aparent de angajați a rămas același – rata șomajului a scăzut sensibil. Nu precizează nimeni că populația de vârstă activă a scăzut prin migrație, că nu dă bine, dă bine să spui că a scăzut șomajul.

Faza asta îmi amintește de un episod din 2004, când Uniunea Europeană ne-a cerut să ne schimbăm metodele de calcul pentru indicatorii macro-economici, „să ne aliniem la standardele europene” se spunea atunci. Acum am înțeles că, de fapt, metodele noastre erau manipulate, manipulante, aberante.

În România nu există un sindicat al muncitorilor din construcții, iar oamenii care – dintr-o decizie exclusiv politică – rămân pe drumuri nu pot protesta împotriva trebii acesteia pentru că nu are cine să-i organizeze.

Mă sună un prieten:

– Bă, fii atent fază. Mă ia șeful într-o dimineață: – B, tu vii cu mine. Acum. Și m-am dus. Mă bagă într-un birou și-mi spune să fac finisajele. Mă rog, erau mai mulți băieți care lucrau pe acolo, așa că mi-am văzut de treabă, că mi s-a părut suspectă faza. Bă, și nu-ți zic.. A doua zi, la mașină, eram numai o mână de oameni. Am crezut că am întârziat, sau ceva. Când colo, când intru în birou, să fac finisajele, eram singur.

Pe la prânz, inginerul șef vine și ne strânge pe toți, că directorul avea treabă cu noi. Și-mi spune așa: – Bă, să taci, să nu zici nimic, nimic, să taci că te ia dracu… Și vine directorul: tu, tu, tu, tu, tu, și tu, și tu, și tu și tu… pe mai mulți, i-a selectat și le-a spus: – De mâine vă băgați concediu, care, câte zile aveți, după care vă băgați concediu fără plată. Eu am tăcut, că așa mi-a zis inginerul șef, și am rămas.

Câți am mai rămas după a doua tură de concedieri, ne-am dus într-un birou să finisăm pereții. Vine directorul: – Bă băieți, cât mai aveți? – Cam o săptămână, maxim două, spune unul. – Bine, băgați mare. Dar știți ce urmează, nu?

Știm, nu?