Sorin Pâslaru de la Ziarul Financiar vine c-o idee extrem de îndrăzneață:

Astăzi 80.000 de oameni care lucrează în informaţii şi telecomunicaţii produc cât 300.000 din construcţii şi 3 milioane în agricultură. Cu un milion de informaticieni, România e salvată.

Ziarul Financiar

Știți care e problema? Că am avut-o ministru al educației pe Ecaterina Andronescu (PSD), cu următoarele rezultate:

Exerciţiile de vocabular şi sintaxă sunt folosite pentru selecţia candidaţilor pentru posturi de vânzări sau în call center.

Ziarul Financiar

Adică, la cum au rezolvat ăștia educația, care este pilonul progresului societății, șansele să ajungem la un milion de informaticieni, în acest secol, sunt nule, în primul rând pentru că, dacă România nu este capabilă că crească oameni capabili să scrie corect gramatical în limba română, este cu atât mai puțin capabilă să formeze oameni care să știe să scrie cod, adică să facă programare, sau care să înțeleagă ce-i ăla proces de producție sofware sau cum se face managementul unui proiect.

Oameni buni, astea sunt niște chestii grele! Grele! În primii ani de muncă, și acum mi se întâmplă, dar mai rar, ajungeam acasă cu creierul pastă, incapabil de orice alt efort cognitiv, din cauza efortului intelectual permanent și deosebit depus la serviciu!

Oameni buni, dacă mintea unui om nu este capabilă să înțeleagă limbajul natural, uman, este cu atât mai puțin capabilă să înțeleagă limbajele abstracte, formale, folosite în informatică. Asta, unu la mână.

Doi la mână, informatica este un domeniu extrem de competitiv, unde nu contează dimensiunea companiei, cât contează expertiza. Or, din acest motiv, nu cred că România poate forma un milion de informaticieni. În principiu pentru că nicio țară din Europa n-are 1,000,000 de informaticieni și, mai explicit, cred că toate țările UE de-abia au, poate, două milioane de informaticieni, toate, la un loc.

Știți ce înseamnă asta? Zeci de milioane de ore de muncă și expertiză ridicată depuse săptămână de săptămână, an după an. Și nu știu cât se vede. Sau, mai bine zis, munca nu se termină niciodată, nici în IT, nici în construcții. Romanii au început să construiască acum 2,500 de ani și nici până acum n-au terminat. Și în IT va fi tot așa.

Problema este că, pentru IT, ai nevoie de mai mult decât o mistrie, ai nevoie de expertiză, iar expertiza se construiește în ani de zile, iar aici vin cu exemplul personal: timp de 15 ani (1994 – 2009) mi-am construit expertiza în IT până să mă angajez pe post de tester începător la HP.

Iar munca este grea. Grea rău, nu așa. Mai ales când încerci să ți-o faci bine. Dar asta nu poți să le-o explici unor puțoi care nici nu-și imaginează că-n valea Jiului se fac concursuri de lopătat viteză pentru cei care vor să devină mineri…

Mă uit în urmă, la generațiile care vor vrea în IT peste 5 ani. Sunt liceeni și sunt varză și li se pare că ei sunt capabili să miște munții și să facă nu știu ce, dar se împiedică în lucruri elementare precum disciplina în muncă (nu poți produce o valoare constantă și predictibilă fără disciplină) sau alte noțiuni elementare de informatică, gen: ce-i ăla certificat SSL.

În IT-ul din România nu contează dacă ești gras sau slab, frumos sau urât cu spume, pitic sau înalt cât stejarul, dacă ești băiat sau fată, virgin sau gigolo, contează doar expertiza, nici măcar experiența, iar expertiza ți-o faci singur, nu vine din școală, nu vine și n-ar trebui să vină din educația formală, ci o completează pe aceasta din urmă.

Iar România nu are o educație formală funcțională, deci nu poate avea o educație personală funcțională, pentru că nu educă despre valoarea muncii, ci a lui doamne-doamne, nu dace educație sexuală, nu oferă educație economică, nu formează oameni complet funcționali și autonomi și parcă țara asta e dintr-un alt secol!

Așa că vă întreb: în condițiile în care România nu poate forma 100,000 de muncitori în comerț sau turism, care să știe cum se pun tacâmurile pe masă și cine trebuie servit primul la masă, aspecte care necesită mult mai puțină expertiză (dar nu mai puțină seriozitate!), în condițiile în care România nu poate forma un milion de muncitori în construcții, ce șanse are să formeze un milion de informaticieni?

La cum se prezintă situația, să zicem mersi că nu pleacă și ăștia 80,000. La o adică, și aici iarăși vin cu exemplul personal, câți români aleg să stea în țară, deși afară li se oferă salarii începând cu 2,500 de euro pe lună, în mână? Nu de alta, dar în România mulți informaticieni au lucrat cu PFA, nu ca și angajați, și au fost secați de stat pentru Bugetul ASigurărilor de Sănătate și, când statul are de plătit vreun lot de medicamente, dar n-are bani, Casa de ASigurări de Sănătate mai trimite niște somații către PFA de ITiști prin care să le ceară să plătească tot felul de taxe și niciodată n-am auzit de sume mai mici de 1000 de lei, de azi pe mânie.

Asta, dacă nu le pune poprire pe conturi așa, din senin, când oamenii sunt plecați în vreun city break cine știe pe unde și rămân fără bani exact când le e lumea mai dragă, și știu cazuri.

Eu spun că ar fi cazul să ne știm lungul nasului și să fim realiști: șansa României este numai și numai munca bine făcută, nu contează unde.