Așa arată sărăcia, precum în fotografia de mai sus, pentru că patru milioane de români nu sunt activi pe piața muncii, ceea ce face ca șapte milioane de români să fie asistați social.

Sărăcia înseamnă, după cum se vede practic, asistența socială excesivă, așa cum se practică la noi, acum.

Sărăcie înseamnă să ai locuri de muncă vacante, dar să nu vină lumea la muncă, pe motiv că nu se complică oamenii cu un loc de muncă, în principal pentru că nu este prea bine plătit, comparativ cu nemunca.

Sărăcie înseamnă să ai, după cum reiese și din harta de mai sus, doar câteva județe care nu sunt la limita de jos sărăciei și care nu înmoaie pâinea în apă chioară, ci în apă cu sare.

Sărăcie înseamnă să iei de la ăia care muncesc și să le dai și celor care nu muncesc pentru că nu vor, pentru că este ilegal să suspenzi plățile sociale în localitățile unde locurile de muncă vacante nu sunt ocupate în totalitate.

Este abuziv să forțezi omul să se ducă la muncă, dar nu este abuziv să-l forțezi pe ăla care merge la muncă să plătească din sărăcia sa și pentru cel care nu vrea să meargă la muncă?

Priviți harta. Lucrurile nu mai pot continua așa. Avem șapte județe din patruzeci, ca un fel de loterie de șase din patruzeci și nouă. Ăla are, ăla n-are, ăla n-are, ăla n-are, ăla n-are, ăla n-are, ăla n-are (sunt șase?) viața-i necâștigătoare, ca să zic așa.

Suntem fii ploii. Râd și curcile de noi. În România, banul este ca stâlpii de telegraf, uneori chiar mai rar, ca-n bancul ăla cu șase români mâncau o pită, iar al șaptelea a muncit-o (nu e haios, l-am inventat pe loc) sau, altfel spus, ăla care n-are subvenție la căldură, plătește apa rece care împinge apa caldă, iar ăla care are de mers cu mașina plătește taxă de primă înmatriculare, după care plătește acciza la benzina pe care urmează s-o bage-n rezervor , cam jumătate din cât bagă în rezervor, după care mai plătește și un sfert din ce-i rămâne, TVA, și iaca-i mai rămâne și lui un stop de combustibil, să meargă și el până la țară, să-și ia un cartof și o pară, mai ieftine, că oricum nu-i mai ajung bani de altceva.

Dar mai este! Dacă, tulai!, omului îi trece prin cap să ia un autostopist, să-și scoată măcar uzura la bujii, e bai! Cel puțin un rezervor de motorină trebuie să lase la stat, sau o jumătate de porc, ori un cârd de găini, numai pentru păcat, pentru infamia de a lua un om la ocazie, pentru un pachet de biscuiți.

După care omul nostru merge la muncă unde primește nasturi, nu prea mare deosebire față de papuașii care-n vremea lui Columb făceau orice pentru un piron de oțel, unde se spetește cât doi, mănâncă cât o jumătate, plătește taxe cât trei, are de hrănit cel puțin doi și de întreținut și încă alți șase.

Unde ajungem? Încotro mergem? Când prea mult este și prea departe? Cât să meargă țara asta cu frâna de mână trasă? Cum să vorbești de bunăstare? Nici gândacii nu trăiesc în sărăcia asta lucie. Numai câinii comunitari trăiesc mai rău decât omul de rând. Și râmele-n pământ o duc mai decent decât șobolanii de birou.

Nu știu, mă gândesc s-ar trebui să virăm dreapta pe undeva p-aici, pe strada „Cine nu muncește, nu mănâncă!” pentru că, în mod firesc, bulevardul „Toți trebuie să trăim” se termină cu fundătura „La fundul sacului”, în fața magazinului „Ai carte, n-ai parte”, la clubul „Meseria este brățară de aur, of, viața mea!”.

Râdem, glumim, dar cam pe banii noștri. Și nu cred că ne permitem.