Mi se întâmplă, prea rar totuşi, să fiu prins într-o dulce îmbrăţişare ca într-o mreajă, noaptea, pe la miezul ei. Şi mi se întâmplă, de multe ori, ca strângerea aceea moale, mătăsoasă precum o şoaptă risipită de vânt să mă sufoce de fericire.

Inima îmi bate cu puterea unui armăsar galopând înspre o fata morgana năucitoare. Gândurile mi se topesc ca nişte nori risipiţi de o adiere uşoară iar vocea conştiinţei tace. Tace. Minunea asta a îmbrăţişării de la mizeul nopţii mă linişteşte până dincolo de puterea mea de a fi. Tăcerea aceasta minunată este asemenea liniştii ce se lasă pe un câmp de luptă pe care s-a dat o bătălie îngrozitoare. Este o linişte absolută, eliberatoare ca prima rază de lumină în noaptea arctică.

Minunea de la mizeul nopţii este probabil cea mai intensă. Să simţi căldura, tremurul şi orice gest al trupului de lângă tine este tot ce poate fi mai minunat, ami uman pe lumea aceasta în care de obicei suntem prea grăbiţi, prea preocupaţi. Însă la mizeul nopţii timpul încetineşte, permiţându-i sufletului să sfredelească pereţii de piatră ai singurătăţii. Cuvintele aurite sunt: "Te iubesc!".

Nu cred că este relevant sau nu dacă aceste cuvinte sunt reale sau nu. Eu cred că sunt advărate pentru că în momentul acela "Te iubesc!" şi deşi nu pot garanta că mâine va fi la fel, nu îmi pasă. Minunea a lucrat pentru noi.

Sentimentul de împlinire este covârşitor şi realizezi că se poate să primeşti şi să te bucuri de lucruri simple. Realizezi că cercul va fi complet, deşi este doar unul dintre cercurile vieţii, ce se întind în noi ca nişte vălurele rotunde pe un lac.

Minunea aceasta este protectoarea viselor, muză şi călăuză totodată, o cale dar şi o răscruce,  o stare, o iluzie dar şi ceva concret, tangibil, real şi dureros de frumos.

Încet – încet peisajul devine complet.

[Articol scris la data de 28 Iulie 2009, la ora 23:30.]