Mi se întâmplă, uneori, să fiu împresurat de voioşie dimineaţa. Să cânt tangoul a doi străini efemeri prin iubire, să tremur de zbaterea internă a gândurilor frumoase ce explodează în lungi ecouri optimiste, de exaltarea furibundă ce mă cuprinde. Să plutesc ca puful de păpădie într-un intern peisaj intim de o fumuseţe copleşitoare.

Eu sunt o fire activă dimineaţa, sunt atent la orice gest, orice mişcare. Iar inima creşte în mine precum lava într-un vulcan, crescând mereau o anume tensiune emoţională ce stă să explodeze într-o erupţie minunată, spectaculoasă. Şi fierbinte.

Micile detalii ale minunii, precum mirosul de cafea, de pâine prăjită şi parfumul din încăpere mă fac să mă umplu instant de cea mai mare fericire tangibilă pentru mine. Nu cred că se poate mai mult decât, cu ochii somnoroşi, să priveşti minunea desfăşurându-se în faţa ta, sub ochii tăi. În viaţa ta.

Mici detalii precum o rază de soare, un cântec frumos, o mângâiere tandră fac ca tot răul depus involuntar în sulfet să fie eliminat ca de o soluţie anti – calcar. Mici detalii precum o privire ştengărească, mirosul pielii, culoarea lenjeriei de pat completează acest tablou perfect. Nu, nu este relevantă culoarea lenjeriei, etc, etc etc. Este relevant, însă, felul în care aceasta acoperă două trupuri contopite ca într-un inel făurit prin rugi arse de iubire.

Minunea din zori este cea mai frumoasă, pentru că amplifică celelate două minuni, aducând un plus infinit acestora. Minunile sunt complete. Ciclul este complet. Sufletul va trăi o nouă zi. Şi poate va creşte, pentru a putea să ţină în el mai multă tandreţe, mai multă iubire, mai multă linişte. Dacă, totuşi, n-am fi atât de grăbiţi să ajungem amândoi în oraş…

Încet – încet peisajul devine complet.

[Articol scris la data de 29 Iulie 2009, la ora 00:00.]