O minune care a expirat
Orbecăiam prin iubire ca doi lilieci surzi, în noapte şi, dincolo de profunzimea pe care o mimam zi de zi, ştiam amândoi că relaţia noastră este doar un carnală. Atât de carnală încât suplinea celelalte aspecte ale relaţiei noastre.
Interesant este că am fi putut fi şi profunzi. Doar că noi funcţionam ca două ceasuri nesincronizate şi defecte şi doar arareori ne puteam sincrioniza profunzimile. Oricum, a fost frumos ce a fost, cât a fost, cum a fost. De ce să mint?
Totuşi, trăind doar într-o lume de carne începi să… renunţi, să te închizi şi, într-un final să pleci. Pentru că nu-ţi poţi astupa complet găurile din sulfetul găunos ca ros de viermi. Pentru că este greşit să trăieşti doar carnal, fără celelalte mângâieri necesare sufletului, fiindcă, la un moment dat, vei dori mai mult şi nu vei avea de unde.
Şi atunci suferi. Şi-atunci am suferit şi vom suferi amândoi. Pentru că ai lăsat să prindă rod iluzia pronfunzimii altcuiva. Şi-atunci am început să te văd doar ca pe o altă femeie banală, doar ca pe o altă trădare dintr-un şir prea lung de mai mici sau mai mari trădări.
Sunt ani de zile de când nu am mai vorbit. Vor mai trece ani, poate chiar o eternitate. Nu poţi sădi crini în putreziciune.
Textul tau descrie foarte bine ceea ce am simtit si eu la un momentdat (si ce ceea ce cred ca au simtit multi dintre noi) dar nu puteam exprima in cuvinte. Frumos, punct.
😆 Într-adevăr, acesta este secretul. Mi-a luat ceva timp până să accept că ceea ce simţeam este perfect uman. 😆 Mulţumesc că mi-ai arătat şi tu că nu vorbeam despre extratereştri. 😉