O poveste fictivă cu tâlc fictiv

Luna plină împărţea cerul în două, în lumină şi întuneric, precum un râu vijelios brăzdează o câmpie arsă de soarele ameţit al unei zile toride de August şi, dincolo de lumina ce o sădea peste sat, întunericul se juca în umbre la lumina focului ce ardea mocnit în sobă.

Jarul era roşu, cărămiziu pe alocuri, împletindu-se cu un negru ars. Petice de foc ardeau pe alocuri ca într-un dans furibund, menit să ascundă hoţeşte sfârşitul iminent, iar eu mă uitam în sobă şi parcă mă uitam într-un fel de oglindă a sufletului.

Era târziu, liniştea s-a pogorât peste sat precum binecuvântarea unei rugăciuni menită să şteargă, cel puţin până în zori, zbaterile tuturor, ca şi cum un singur glas, un singur gând s-ar fi contopit din vocile, gândurile şi inimile tuturor. Era linişte.

Mă ridic de pe scaunul improvizat dintr-o veche ladă de lemn de pe care vopseaua începuse să sară şi  în care îmi ţineam ascunse manuscrisele, mă încalţ în ceva comod, masându-mi picioarele pe o veche blană de oaie ce-mi serveşte pe post de covoraş, trag pe mine un tricou mai ponosit şi ies în curte, căutând un loc pentru butoaie. Nu aş vrea să le pun greşit şi să se verse.

Mă uit în jur după un loc plat. Lângă fântâna pe acoperişul căreia doarme o pisică nu pot să le pun. Şi nici în grădină nu pot aşa că mă hotărăsc să le pun pe câmpul cu maci care, la adăpostul întunericului, erau de un negru pătrunzător, ca nişte flăcări din iad. La adierea blândă a vântului parcă jucau un fel de horă a deznădejdii. Dintr-o dată locul acesta mi se părea rău, infernal şi apăsător.

Ştiu, le pun sub sălciile de lângă balta din spatele curţii. Iau nişte scânduri uscate de fag şi le întind pe jos, ca şi cum aş face un fel de zid prin care apocalipsa să nu se prelingă. Aici, lângă baltă, totul pare mai calm, amuţind distrugerea ce va să vie.

Luna despărţea apa în mii de cioburi neatent aşezate pe valurile mici şi dese, iar luceafărul stătea fix sub ea, ca şi cum ar fi încercat să marcheze un loc magic în care lumina se coboară din cele mai calde ceruri. Cei trei nuferi care au rezistat vremii se legănau într-un fel sincronizat, ca într-un tango în trei, sau ca într-un vals ştiut doar de ei. Da, aici sub sălcii este locul perfect.

Şi, într-un anume fel ironic, se potriveşte. Pun butoaiele sub nişe salcii plângătoare, plângătoare pentru că dacă nu lăcrimează ele, atunci sigur te ia depresia când le vezi seara, sub cel mai puternic clar de lună. Sălciile tremurau în lumina lunii ca ultimele şoapte arse ale unor buze numai de mine ştiute, iar papura se unduia sub adiere precum ultimele zbateri ale unei fiinţe ce-şi găsise sfârşitul. Da, aici sub sălcii este locul perfect.

Uitasem cheia de la pod, aşa că intru în casă în odaia mea favorită unde am şi biroul de lucru. Pe birou am doar nişte cărţi, nişte foi goale, îngălbenite de trecerea veacurilor, ceva de scris şi o sticlă cu vin roze şi dulce din care, ocazional, îmi sorb inspiraţia, chemându-mi duios muza, prin intermediul unui pahar mic şi gros pe care îl spăl des, ca într-un fel de obsesie.

Deschid sertarul cel mai de jos, aplecându-mă cu oarecare greutate şi încep să caut. Acolo ţin mai multe cutii cu amintiri, ca orice sentimental. Ciudat, nu îmi amintesc în care cutie am pus cheia, aşa că le scot pe rând la lumină, le deschid cu grija cu care deschizi vechi răni nevindecate şi mă las purtat de amintiri care, parcă, nu-mi mai aparţin.

Într-o cutie de bijuterii, un fel de cufăr în miniatură, am găsit, alături de cheie, o bandă de argint. O făcusem la comandă, iar textul, original dealtfel, era destul de trist, ca un fel de ultimă răzvrătire justiţiară în faţa inevitabilului amurg spiritual. Textul acesta era epilogul unei lungi şi dureroase lecţii ce mi-a fost predată, ţin minte şi acum circumstanţele şi unele detalii, cu ani în urmă. O iau cu mine, băgând-o în buzunarul de la piept.

Deasupra biroului este un tablou cu o scenă de iertare între doi amorezi, pictată oarecum stângaci şi neclar. Îmi place mult tabloul şi filozofia din spatele acestuia, dacă iubeşti poţi să şi ierţi, dar parcă astăzi, în această seară cu lună, mi se pare de-a dreptul dezgustător şi ridicol. Probabil că trăisem prea mult cu o filozofie greşită. Poate că acum filozofia mi-e greşită, dar este irelevant. Am ceva de făcut, oricât de tare ar durea.

Ies din casă, stingând orice brumă de lumină din urma mea, ca şi cum întunericul mi-ar fi şi rază şi căldură, şi închid uşa cu o cheie veche şi ruginită. Nu ştiu de ce închid uşa în urma mea, doar sunt acasă. Cred că este un obicei vechi, acela de a-ţi izola preţiosul de restul lumii, acela de a te izola în confortul siguranţei proprii. Dar este irelevant. Am ceva de făcut, oricât de tare ar durea.

Urc încet pe scările din lemn prăfuit şi putred de stejar, ce scârţâie un pic sub apăsarea mea şi, cu mâna tremurândă, introduc cheia în broasca veche ce nu a mai fost deschisă de mulţi, mulţi ani. Cu emoţie păşesc înăuntru şi aprind singurul bec aflat în centrul încăperii. Lumina asta galbenă parcă mă doare, ochii parcă încep să îmi lăcrimeze. Îmi fac curaj şi ridic pătura veche de când lumea şi cu desene abstracte pe ea de pe butoaie.

Atunci am realizat că sunt un dobitoc. Aşa ceva nu se ţine în pod ci în beci. Mă gândesc să le mut, într-o zi, să nu le mai ţin deasupra capului. N-aş vrea să se verse pe mine şi, în general, nu aş vrea să se verse. Uitarea, însă, a făcut ca eu să pun tot felul de cutii pline de nimicuri, lângă butoaiele negre cu însemne galbene şi roşii pe ele.

Cu grijă mut cutiile pe o masă ce zace nefolosită într-un colţ unde nu bate niciodată soarele, masă pe care obişnuiam să o folosesc, pe care încă mai zac nişte foi în care muza îmi demonstrase că nu vine când am eu chef ci doar, ca o femeie mult prea independentă, când vrea ea. Pentru ea n-a contat niciodată că am avut nevoie de ea şi, din acest motiv, mă răzvrătesc arareori împotriva mea, pentru că n-am avut puterea de a nu mă lăsa folosit.

Trei tablouri ale unor iluştri pictori necunoscuţi zac parţial ascunde după un dulap masiv şi greu, din lemn de nuc cu încrustaţii din lemn de trandafir. Le privesc într-o tăcere deplină, gândindu-mă ce greu îmi va fi să cobor butoaiele, care sunt grele, precum ultimul zâmbet de adio, precum ultima zbatere de optimism înainte de marele final, precum ultimul joc de lumini din nişte ochi iubitori în care, din păcate, nu mai poţi să te regăseşti.

Îmi plăcea mult tabloul cu raţele pe lac dar am ajuns să-l detest când am realizat, în imaginaţia mea, că toţi suntem doar nişte biete raţe, nişte biete zburătoare ce zboară instinctiv către nişte orizonturi noi în care intuiesc ele că-şi vor găsi fericirea. Mă doare că am fost doar o biată raţă ce nu a recunoscut, când a fost cazul, că găsise cea mai bună baltă din lume. Într-un fel seamănă cu balta din spatele casei.

Cu putere şi hotărâre apuc primul butoi ce şedea vertical şi-l învârt uşor, cu mişcări rotunde, până la uşă. Ies afară şi, cu multă grijă şi cu mult efort, cobor primul butoi. Şi apoi încă unul şi încă unul şi încă unul. Era aproape dimineaţă când am reuşit doar să le cobor din pod. Apoi, pe rând, am început să le duc spre locul stabilit, sub sălciile de lângă baltă.

Lucram în linişte şi liniştea asta era apăsătoare, dureros de profundă, ce parcă tăia în gândurile mele precum un cuţit taie în carne vie. Oboseala aproape că mă sfâşia, rupând din mine petice, fâşii de vlagă şi simţire, iar eu gâfâiam ca un bivol furios. Într-un fel era oboseala. Într-un alt fel era gestul. Era aproape dimineaţă când am coborât şi am mutat butoaiele din pod.

Câinii nu au lătrat, parcă prevestind tăcerea morbidă ce ar putea în orice moment să se lase peste tot şi toate. Nici măcar restul animalelor nu au făcut vreun zgomot, ceea ce este extrem de ciudat. Parcă suflarea toată amuţise de teama epilogului trist.

Soarele începuse încet să prindă curaj, deşi cerul încă era de un albastru intens, profund şi bolnav, cerul era senin parcă pentru a ajuta să se împrăştie deşertăciunea şi până şi vântul s-a oprit, parcă de teamă să nu-mi zmulgă şi ultimele fărâme de emoţie care m-ar fi putut cuprinde. Nimic, nimic nu mai mişca şi nimic nu se mai auzea. Parcă universul coborâse într-un hău fără ecou.

Acum totul este gata, totul este stabilit. Mai trebuie doar să aştept, deşi nu vreau. Nu vreau să fac asta şi sper că într-un final voi pune butoaiele în beci. Totuşi, ceva din mine îmi spune că nu are rost să mai sper. Mă luptasem toată viaţa cu mine însumi iar acum simţeam că urmează să pierd această bătălie. Nu vreau, nu pot să fac asta. Dar trebuie.

Cu tristeţe în suflet scot banda de argint din dreptul inimii şi o aşez frumos pe un butoi. Pe ea scrie: "Am învăţat că dacă îmi dai cu flit am dreptul să îţi dau cu DDT".

6 Comentarii

  1. Adrian 21 septembrie 2009 la 18:09 - Raspunde

    Imi place… E putin cam incarcat, dar e bine. Imi place atmosfera si tot mediul descris.
    Dar astept o continuare. Ca m-a lasat cam in ceata.

    Din cate inteleg are ceva de-a face cu plecarea de care ziceai in \”Cand STOP…\” Nu? Butoaiele fiind sentimente si amintiri… (e posibil sa fi inteles eu gresit)

    IMHO, cred ca e cel mai bine sa pleci… adica asta nu e un sfat… ca nu am cine stie ce experienta… dar eu asta as face. :unsure:

    • Robin Molnar 21 septembrie 2009 la 18:34 - Raspunde

      👿 Călduţ. De fapt butoaiele nu sunt amintiri, ci gesturi. 👿 Oricum, călduţ… :woohoo:

  2. claudia 26 aprilie 2010 la 15:44 - Raspunde

    Peste 100 de ani, cand noi vom fi colb, la ora de literatura (probabil), acest text va fi deliciul profesorilor. Eticheta? Alt Eminescu, alt geniu neinteles!

    • Robin Molnar 26 aprilie 2010 la 16:16 - Raspunde

      =D O spui de parcă ar fi un lucru rău. =D Între muncă, servere, blog, chestiuni administrative și alte activități încerc, și nu-mi iese întotdeauna, să simt și eu frumos și să duc cultura română un nanometru mai sus. =D

  3. claudia 26 aprilie 2010 la 16:49 - Raspunde

    Mai ai sa spui ca lucrezi intr-o banca, si-ai spus totul….

    • Robin Molnar 26 aprilie 2010 la 17:32 - Raspunde

      =D Nu, nu lucrez într-o bancă. Mă ocup de R&D în IT. =D Rimează. =D

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.