Era o seară rece şi câinoasă de toamnă când primisem ordin de deplasare spre baraj. În maşina veche urcam cu greu pe drumul rău, plin de gropi şi de bălţi, ce ducea sus, la barajul dintre văile moarte şi abrupte, ascunse de desişuri de brazi pitici ce, datorită perpetuei vremi rele n-au apucat să crească şi să se dezvolte.

De trei zile ploua deja torenţial iar pârâul din stânga aşa zisului drum se umflase, astfel încât pe alocuri acoperea porţiuni de drum, în special la curbe. Din pârâu devenise un fluviu în toată regula, cărând cu el bolovani, crengi şi chiar copaci zmulşi din rădăcini. Bănuiesc că nu întotdeauna copacii mor în picioare, mă gândeam.

Vremea asta oribilă, cu ploaie amestecată cu ceaţă şi vânt puternic, cu cer brăzdat foarte des de tunete şi fulgere, vremea asta nebună şi rece şi rea mă obosea şi mă arunca într-o anume depresie crudă. Privind apa neagră, murdară şi plină de mâl, mă gândeam la trecutul meu ca la un fel de lung şir de erori ce nu vor putea fi niciodată spălate, oricât de mult ar ploua.

Drumul până la baraj era lung, greoi şi pe alocuri periculos, datorită căderilor de pietre de pe versanţii abrupţi. Vremea asta nocivă creştea pericolul pentru cei ce îndrăzneau să se abată pe acolo, mai ales când zeiţa furtunilor îşi făcea de cap, ca o adolescentă cu atitudine greşită, ce consideră că i-se cuvine chiar totul. Paradoxal, nu-mi era frică şi eram mânat doar de gândul să ajung cât mai repede sus, la baraj, să deschid toate ecluzele.

Era aproape întuneric când am ajuns sus, între văile aţipite de atâta dor de soare. Prin lumina extrem de fadă a apusului umed şi rece, lacul şi barajul, valea în sine, păreau mai frumoase, mai vii, totul părea mai larg, mai frumos, mai complet. Lacul, de un cenuşiu închis, şerpuia de trei ori printre versanţi, pentru a se contopi cu nişte izvoare reci şi tremurânde, undeva înspre nord. Deasupra barajului o mărgea de lumini galbene şi calde brăzdau, din ce în ce mai puţin evident, datorită ceţii, orizontul lăptos, de parcă m-aş fi cufundat într-un lapte negru, de diavol, ce amuţea orice sunet.

Parcă până şi ploaia ce cădea era mută, searbădă şi vicleană. Încercând să mă feresc de ploaie am reuşit să mă ud şi mai tare şi, târându-mă cu greu pe cărarea băltoasă şi noroioasă, am ajuns, într-un final, la baraj. Se pare că eram singur, omul de gardă părăsindu-şi postul fără să anunţe. De aceea şi primisem ordin de deplasare, pentru că nu răspundea nimeni la telefonul metalic şi greu prins de un perete aflat între două geamuri ce dau înspre lac.

Mă uit mai atent înspre lac şi şi văd că se depăşise cota de atenţie, indicând nivelul 20 şi ceva, din maxim 21. Atunci mi s-a tăiat respiraţia, pentru că simţeam barajul cum se încovoaie sub mine, simţeam cum apa ţâşnea cu putere din cele două ecluze deschise, de parcă acea cădere de 199 de metri ar bea, cu sete, apa din lac. Privind spre panoul de control am rămas înmărmurit.

Luminile roşii pâlpâiau la fel cum stelele căzătoare ard pe cer, de două ori pe an. Cuprins de această imagine şi de gândul că trebuie să salvez barajul, am alergat într-un suflet, deşi pentru mine părea a fi o eternitate, să deschid celelalte trei ecluze, plus cele trei de avarie. Barajul acesta fusese construit în 27 de ani şi era aproape finalizat, îi mai lipseau două turbine, şi era păcat să nu fie salvat.

Cu o imensă sforţare am reuşit să deschid celelalte trei ecluze, fiindcă treaba asta era calculată să fie făcută de doi inşi iar eu eram singur şi, cu ultimele puteri, am reuşit să deshid şi şi ecluzele de avarie. Simţeam cum, sub mine, totul se încovoaie, se îndoaie şi se mişcă, de parcă întregul baraj ar fi gata să o ia la vale, cu tot cu mine.

N-am apucat să mă dezmeticesc când sirena automată a început să urle din toţi rărunchii în semn că undeva, în muntele de beton, este o scurgere, o crăpătură ce urma să crească ca un hău ce va devora tot efortul depus.

Am alergat la panoul de control, pierzându-mă de câteva ori prin labirintul de tunele, în care luminile pâlpâiau nervos, şi am văzut preambului apocalipsei. Ploiaia se înteţise şi nu se mai vedea nimic, nici în faţă, nici în spate, nici capătul mâinii mele nu-l mai vedeam, dacă ieşeam afară. Barajul, cu o ultimă sforţare, se îndoise cu mai mult de doi metri, dincolo de ceea ce fusese proiectat. Atunci mi-a fost clar că barajul acesta imens va ceda şi se va revărsa peste văi.

Am pus mâna pe telefon şi am anunţat dispecerul care mi-a ordonat să plec de la baraj într-un loc ridicat şi sigur, numit punctul de observaţie trei. Am intrat grăbit în maşină, plecând în viteză, roţile scârţâind sub pietrişul umed ce sărea ca ars şi, în câtea minute pline de suspans, am ajuns sus, într-un loc de unde se vedeau, dealungul orizontului şi văii, atât lacul cât şi barajul.

Am ieşit din maşină tremurând, ploaia îmi uda ochelarii, şi părul şi îmi brăzda faţa, răcorindu-mă. Atunci am început să simt cum pământul însuşi fierbe sub mine, se mişcă, este viu şi trăieşte. Şi tot atunci am auzit un tunet surd, ca şi cum ai rupe mii de bucţă de pâine prăjită, deodată. Şi am văzut cum întreg barajul începe să se dezintegreze, făcându-i loc apei ce nu va mai izbăvi pe nimeni.

Odată cu barajul acesta s-ar rupt ceva în mine, în timp ce ploaia asta fruioasă, ce între timp se mai calmase, nu făcea decât să-mi taie respiraţiia. [Iar ploaia aceasta eşti tu.]