Microprocesoarele Intel Pentium sunt revoluţionare pentru că au introdus o nouă arhitectură a microprocesoarelor deoarece, începând cu ele, un microprocesor putea executa două operaţii simultan.

Microprocesorul SL27J este un  Pentium  din generaţia târzie (doar are 200 de MHz) care, spre deosebire de primele modele, avea un set de instrucţiuni extins, ce se ocupau de multimedia şi care se cheamă MMX. Nu am întâlnit aplicaţii care să ceară MMX, în pricipiu pentru că dacă software-ul nu găsea suportul necesar se descurca şi fără, dar mai greu. Cu o singură excepţie: nişte modem-uri. Nesimţitele se instalau şi tot, dar când vroiai să te conectezi la internet (ce tânăr eram) resetau sistemul.

Cred că este interesant de ştiut faptul că, pe măsură ce evoluau, tensiunea lor de alimentare scădeau de la 5V (primele modele ce se şi încălzeau tare de tot) la 3,3V (modele intermediare) pentru ca apoi să ajungă la 2,8V. Culmea sadismului apărea când vroiai să-ţi schimbi microprocesorul şi constatai că ai unul de 3,3V iar cel nou este de 2,8V. Dacă aveai noroc de o placă de bază deşteaptă puteai să încerci şi să speri că se va regla automat. La unele puteai seta tensiunea din nişte jumperi (contacte), în funcţie de modelul microprocesorului. Dacă nu reuşeai, aveai şansa de a arde noul microprocesor.

Oricum, aşa arată de deasupra:

Şi aşa arată de dedesubt.

Rog a se observa faptul că nişte pini indicaţi de săgeată sunt poziţionaţi diferit, ceea ce face ca poziţionarea în soclu (imaginea următoare cu Socket 7) să fie imposibilă. Bine, unii forţoşi au reuşit să-l împingă suficient încât să intre greşit, dar au distrus procesorul rupând-i nişte pini. Şi Ice ştie câteva cazuri de-astea.

Socket 7:

Ca şi curiozitate, eu le overclock-uiam (le creşteam frecvenţa, nerecomandat celor ce nu ştiu ce fac) până la 233 de Mhz. Desigur, puneam şi un cooler (ventilator) pe măsură. Şi aşa făceau toţi, pentru că cei 33 de MHz contau. Măcar psihologic.

Pe stoc: 2.