Evoluția geografică și socială

[Advertorial] […] Terraformare mai făcusem, fizică știam, un pic de imaginație aveam, bașca mă uitasem și la toate serialele SF ce au rulat pe ecranele acelor vremuri, de la Star Trek la Sea Quest, dar parcă…

Într-un aprilie plicticos al unuia dintre anii deceniilor trecute, intrând în templul antologic al literaturii science fiction din camera lui frate-mio, la un moment dat ochii mi-au căzut pe o carte cu o copertă interesantă, prima parte a trilogiei Marte, de Kim Stanley Robinson.

Vedeți voi, cumva trilogia asta m-a marcat, completându-mă pentru că, deși în mintea mea aș fi putut construi o navă care să zboare până spre Marte, niciodată până atunci n-aș fi putut să-i ofer un echipaj care s-o și piloteze până acolo, preferabil fără să se omoare între ei de-a lungul îndelungatei călătorii. Și nu mi-aș fi imaginat niciodată – până atunci – că singurătatea, dorul de casă, imensul și minusculul, semnificativul și insignifiantul, echilibrul și insațietatea emoțională, toate acestea ar fi avut un rol atât de important pentru succesul misiunii.

De-a lungul parcurgerii capodoperei, am învățat că oamenii aceia imaginari dintr-un viitor imaginar sunt la fel ca noi, cei ce astăzi ignorăm evidențele încălzirii globale, pentru că și ei, la rândul lor imaginar, ignoră niște evidențe. Și, cumva, în tot ceea ce făceau, eu eram cu ei, și pluteam ușor deasupra planetei unui Marte roșu în timpul lungilor furtuni de nisip, încercând cu ochii minții să discern prin neclarul furtunii ceva, un semn, un reper, o fărâmă de siguranță.

Am evoluat, atunci, de la un simplu constructor imaginar de rachete spațiale interplanetare la căpitan de navă, înțelegând finețurile și dedesubturile umane și, la atâția ani după ce am citit acelea, chiar cred că aceea este o lectură obligatorie pentru toți aceia ce, ca și mine, ar fi dispuși să meargă să muncească în Antarctica, în cea mai săracă singurătate, în cea mai îndepărtată depărtare, în cel mai aprig ger.

Mai mult, nu doar că am învățat să fiu căpitanul unei expediții curajoase, dar am și crescut odată cu civilizați marțiană ce încerca să se rupă de civilizația-corporație-mamă de pe Pământ și încerca să-și definească prezentul pe verzile pășuni ale lui Marte verde. civilizația marțiană uman-extraterestră atât de divizată de politică și ecologie cristalizându-se mai apoi pe o nouă planetă primitoare și geamănă a Pământului: Marte albastru.

Cumva, mă simțeam ca un embrion purtat de expediție la sânul ei generos de la desprinderea de Pământ și până la maturitate și, mi s-a părut interesant – am trecut de la stadiul de “noi, pământenii” la “unii, oameni și marțieni”, apoi la “ei, marțienii” și mai apoi la “noi, marțienii”, întrucâtva admițând că evoluția socială a speciei umane se poate face doar pe tărâmuri noi, prin colonizare, cum s-a făcut și până acum, ceea ce – pe mai departe – m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva civilizațiile noi de pe tărâmurile noi ne vor fi superioare, social și/ sau altfel, ceea ce ar trebui să ne preocupe…

Cine știe, poate că evoluția social-politică a omenirii s-a oprit când s-au terminat marile descoperiri geografie, iar acum umanitatea ar avea nevoie de un nou imbold pentru a mai urca o treaptă?

Oricum, am învățat multe dintr-un SF. Cine ar fi crezut?

[…]

Scris pentru SuperBlog 2012, în afara competiției.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.