România nu arată ca o țară c-o presă liberă
Condiția reală a presei românești nu diferă semnificativ de condiția socială și materială a iobagilor legați de glie de acum 150 de ani.
Precum acum 150 de ani, desigur că sunt câteva oaze în care presa este liberă dar, în general, presa este susținută de marii moșieri local, acum denumiți baroni locali, și are rolul de a furniza zale noi ale lanțului cu care comunitatea locală este ținută într-o – de facto – iobăgie.
Trebuie să fii rău voitor, ca să nu observi legătura materială directă dintre regiile pretins autonome locale și diverse foi de propagandă și dezinformare. De exemplu, regiile de apă-canal nu au nevoie de reclamă, piața de apă de la robinet nu se bazează pe competiție, nu este – deci – ca și cum ai putea schimba furnizorii.
Nu, este o sifonare a unor bani care în loc să meargă spre ceea ce contează în materie de distribuție a apei (conducte, filtre, pompe, sisteme de curățare), merg spre opinia publică locală, și aproape fiecare oraș din țară are cea mai bună apă, sau mai ieftină, sau mai nu știu cum.
La fel, companiile de gunoi care acționează monopolist în orașele mici, nu au nevoie de reclamă, dar sifonează bani pe reclamă, pe principiul că trebuie să fie bine.
O altă schemă este să publice, în fals, anunțuri de angajare. Desigur, nu se fac angajări, dar anunțul trebuie plătit, cu câteva mii de lei, desigur, iar fraierii scriu CV-uri și le trimit, în loc să înțeleagă că ceea ce văd nu este ceea ce și este, de fapt.
De asta spun, în marea sa majoritate, presa este forja care creează noi zale cu care comunitățile sunt menținute în sărăcie.
Avem, dacă este să fim corecți până la capăt, o problemă de recursivitate. De obicei termenul de recursiv este folosit în industria software pentru a descrie funcții care se auto-apelează. Mai ușor de înțeles este tot o funcție recursivă numită popular a sări din lac în puț, sau a-ți da cu tesla-n moale.
Mai specific, presa locală s-a format în sânul unei comunități cu mentalitate de iobagi, ceea ce face ca și cei mai răsăriți jurnaliști locali să fie tot un fel de iobagi, pentru că nu-și conștientizează condiția de iobag.
Să vă dau un exemplu: ies hoții din pușcării, moare lumea pe străzi, mai nou te atacă tâlharii la drumul mare, investițiile străine se prăbușesc, mineritul se închide, orașul Petrila este pe marginea prăpastiei socio-economice și trăiește doar din redevențele pe care localnicii plecați încă le mai trimit acasă (de obicei sume mici, din ce am auzit, în medie cam 300 de euro pe lună), șomajul în Petrila este la cote inimaginabile, ce scrie Realitatea Petrileană?
Ține-mă, doamne, că redevin credincios: „Reducerea birocrației – o prioritate a Guvernului Viorica Dăncilă”.
În Petrila, realitatea este că:
- Oamenii nu simt că sunt afectați de Robor, că nu prea se dau credite la șomeri sau la săraci.
- Unii oameni și-au găsit de lucru la DHS, la o fabrică de biciclete de lângă Deva.
- Unii dintre oamenii care lucrau la fabrica de cablaje auto și-au pierdut locul de muncă.
- Complexul Energetic Hunedoara nu are bani de tichete de masă și este într-o procedură premergătoare insolvenței.
- Nu există turism, și în afară de Casa Memorială ID Sârbu nu prea ai ce vedea, deci șanse la locuri de muncă din turism nu există.
- Reducerea constantă și semnificativă a locurilor de muncă din minerit nu a fost compensată cu formarea altor locuri de muncă, menite să acopere golul social.
- Primăria nu este în faliment, dar bugetul este pe sponci, banii de investiții sunt mărunțiș.
- Prețul la imobiliare este derizoriu, nu de mult am văzut o garsonieră de vânzare cu 5000 de euro. Să zicem că ne luăm câteva, să le închiriem, dar oamenii nu au bani, pentru că nu au locuri de muncă stabile, și 80% din populația activă este formată din precariat. Deci, practic, am depinde de banii unor oameni săraci, deci nu este o investiție bună.
Ca atare, Realitatea Petrileană prezintă niște chestii care nu au nicio legătură cu realitatea în general, respectiv cu realitatea Petrileană în particular.
Cum ar veni, și aici nu mă refer la publicația Realitatea Petrileană, de ei m-am folosit doar ca să dau un exemplu, sunt unii și mai penibili prin țara asta, revenind, cum ar veni, majoritatea ziariștilor din țară suferă de o crâncenă lipsă a simțului penibilului, de asta o și duc cum o duc, adică prost, că mai înainte, în anii 1990, erau strunele politicienilor și anunțau creșteri economice, în timp ce oamenii mureau de foame.
Problema, mai grav, nu este doar de etică versus penibil, ci este și de etică versus educație. Adică, și o să sune urât, majoritatea ziariștilor și bloggerilor locali nu sunt suficient de educați încât să nu cadă în anumite capcane.
De aceea avem hoți pe post de vedete, maneliști pe post de exemple de educație și formare, tot felul de mândre pe post de etalon al feminității (bleah, trebuie să mă spăl pe gură după ce am scris chestia asta!) și droguri la televizor, în direct, pentru că ziariștii nu au discernământ.
A zis un pulifric ceva despre o lege? Are pregătire juridică? Nu. Atunci nu-l dăm în spațiul public. Este atât de simplu. Asta, dacă ai discernământ. La noi nu au și ar fi în stare să ne prezinte dilemele metafizice ale lui Becali, pentru că mai mult nu pot, pentru că sunt limitați.
Sunt, firește, și ziariști locali pe care-i respect și stimez, unii dintre ei și-au luat bătaie gravă pentru că au scris adevărul, dar majoritatea sunt niște oameni eșuați în fața condeiului, lipsiți de etica profesională a discernământului și, în general, textele lor au aceeași valoare literară pe câtă valoare artistică au desenele unor copii de la trei la cinci ani.
Bun, de ce scriu aceste cuvinte grele azi, de ziua internațională a libertății presei? Ca să tragă un semnal de alarmă cu privire la faptul că presa nu este liberă, întrucât ziariștii nu sunt liberi, deoarece trăiesc în niște condiții etic-educaționale improprii.
În afară de flori de mucegai, ce frumos, ce util ne așteptăm să iasă de aici?
În România se întâmplă atât de multe grozăvii despre care presa nu află, întocmai pentru că presa a încetat să mai fie un partener pentru societatea civilă (aservindu-se politic)), în acest moment credibilitatea ziariștilor fiind undeva între popă și politician.
În fine, ca să previn accesele de furie inutilă, și eu sunt un fel de jurnalist eșuat și lipsit de talent, poate și de etică uneori, cu siguranță nu sunt perfect, firește că uneori am fost naiv, poate prost de-a dreptul, dar mereu am fost liber. De ce? Pentru că nu trăiesc din scris, iar asta ar trebui să spună ceva.
Totuși, voi încheia așa: mi-ar fi plăcut să fiu ziarist, cu condiția să nu trebuiască să trăiesc din asta.
P.S. Vreți exemple de jurnalism real? Independent? Corect?
- Rise Project
- Cătălin Tolontan
- Casa Jurnalistului
- G4 Media
- Recorder.ro
- Revista 22
- Dilema Veche
- Republica.ro
- DW
- Radio Europa Liberă
- Epoch Times România
- Avocatnet.ro – chiar și oamenii ăștia fac o mai bună treabă jurnalistică decât majoritatea presei, că le explică proștilor ca mine niște subtilități juridice altfel greu de explicat necunoscătorilor.
Sunt sigur că multe exemple și mai valoroase lipsesc de pe lista de mai sus, îmi pare rău, lista nu este exhaustivă, iar eu am dormit patru ore din patruzeci și opt, dar am stat să scriu, pentru că mă doare subiectul.
Ai dreptate! “Publicatiile” citate de tine imi intaresc tot mai mult credinta asta!
OK, care ar fi publicațiile pe care e-ai recomanda tu?