[…] Era o vreme în care mi-am găsit mântuirea în locul în care alții își găsesc pierzania, un loc jegos, împuțit, întunecat și bolnăvicios în esența sa și, totuși, atât de paradoxal de curat, dacă reușeai să-i vezi lumina, încât reprezintă un misterios episod semnificativ din viața mea.

Era o vreme când, sub alienarea aburilor alcoolului, apăsat de tristețile de tot felul, de singurătățile de tot felul și de lipsurile de tot felul, singurul loc unde cu adevărat îl găseam pe Dumnezeu era în toaleta unei crâșme infecte.

Acolo, atunci, ritualic mă ridicam de la masă și mergeam la toaleta bărbaților în care era doar un veceu fără capac, un pișoar și o chiuvetă, cu mâinile mă sprijineam cu palmele deschise de pereții cu faianță infectă, ridicam capul spre cer și, în timp ce urinam în semi-întunericul acela gălbui al becului slab, cântam:

– Hi, there, Lord, it’s me
I wonder if you’re free
Or not asleep,
This just won’t keep,
It seems I just don’t see
Why all the things we asked
Or prayed would come to past…

Poate părea inexplicabil și ciudat că prin gestul acela atât de uman, în locul acela atât de improbabil, eu îl găseam de Domnul sau, mai bine zis, mă rugam. Eram doar noi în împuțiciunea aceea, așa că nu mă simțeam obligat să fiu ipocrit sau să fiu jenat în vreun fel. Dacă ar fi intrat careva, m-ar fi văzut cântând și ar fi zis că-s beat. Dar eram și beat chimic, și un pic spiritual, mă rog, multilateral-turmentat ar fi un termen mai potrivit.

Adevărul este că, de multe ori, când această rugăciune se înălța profană din tremurândă vocea mea, de cele mai multe ori aproape plângeam. Și deși se spune că Dumnezeu nu vine la cei păcătoși, căci eram un păcătos, adevărul este că Domnului nu-i păsa de doctrina religioasă și venea și la mine. De aceea și cred că oamenii în căutarea lui Dumnezeu nu trebuie să dea pe la biserică ci pe la crâșmă, oricât de dubios ar părea.

Desigur, n-ai cum să-i găsești mântuirea când ești praf și pulbere de beat, când joci țonțoroiu cu partenerii de sex sau când fumezi ierburi, “condimente” sau ciuperci, să nu fim ridicoli. Dar înălțarea vine, trebuie spus totuși, atunci când poți să-ți asumi niște chestii. Și prea puțini sunt cei care și le pot asuma treji fiind.

Personal, ajunsesem la un nivel atât de critic, întrucât pentru mine sinuciderea mai era doar un act cognitiv și puteam alege, rațional fiind, dacă să trăiesc sau să-mi termin socotelile cu totul. La o adică, nici măcar nu mai părea mare brânză. Și totuși, mereu, după ce cu mâinile atingeam faianța albă și infect de murdară, după ce ridicam capul spre becul de 50 de wați și după ce începeam să-mi cânt ruga, parcă mereu ceva blând îmi cosea pe nesimțite faliile din sufletul mereu rătăcit. Aș putea spune, chiar, că eram ca o pisică ce uită tot răul după trei secunde de mângâiere din partea stăpânului său.

Totuși, cel mai bine și cel mai bine era când barmanul din Barock, căci acolo se petrecea acțiunea, îmi punea piesa favorită iar eu, în baie fiind, cântam odată cu ei, mișcam din cap ca rockerii și plângeam. Într-o budă infectă, într-un local despre care se spunea că adună tot “puroiul societății”, la lumina unui bec chior, într-o budă infectă cu miros înțepător de clor, cu urină pe jos și pe faianță, eu îl găseam pe Dumnezeu, mă rugam și plângeam.

[…]

Vrei să-mi atingi sufletul? Închide ochii în timp ce asculți piesa de sus, închide ochii și ascultă. Sunt ca un gând ce nu îndrăznește să intre în intimitatea gândurilor tale, dar sunt acolo și te simt și cred că mă simți și tu. Doar că acolo nu sunt doar eu, ci acolo suntem noi, umanitatea și ceva din mine, mici cioburi colorate împrăștiate peste desenele pe asfalt ale unor copii autiști.

[…]