Pe merit, adică. Vineri seara plecasem din Cluj Napoca spre Deva. La un moment dat, nu departe de ieșirea din orașul Orăștie, oraș tranzitat de un drum european, circulația s-a oprit din cauza unui accident cu victime.

Asta este, venind vitejește cu un patruzeci de kilometri pe oră, văd că în față este ditamai convoiul, așa că opresc înainte de o intersecție, evitând să o blochez. Și stau. Și mi-e foame și am nevoie la toaletă și e plin de lume în jur și situația e complicată rău și cu perspective sumbre…

Stând în mașină și ascultând Radio România Cultural (pe bune!), îi văd pe unii din față cum întorc peste separatorul de benzi și se duc înspre stânga, pe un drum dintre blocuri. Și stau, și iar stau și mă gândesc la faptul că ăia știu ei ce știu de pleacă precum furnicile…

La o adică mi se părea logic că într-un oraș străbătut de un drum european se poate merge pe o rută ocolită, dacă ruta principală este blocată, așa că încep să mă uit după numerele de la mașini. Căutam – vă spun sincer – un oltean, că ășia sunt ai dreq și găsesc drumul și fără GPS. Și am avut noroc, unul dintre cei ce întorceau avea numere de Dolj, așa că am făcut și eu țuști după el. Și când toți ardelenii au mers în față, ăsta a făcut dreapta, iar eu după el, tot după el…

No, nu vă spun că-mi ajunge olteanul într-o intersecție în stânga căreia era plin de poliție și se vedea o poșetă căzută pe jos. Eu – ca dobitocul – mă duc după oltean – că eram setat în modul de urmărire – și nu m-am gândit că, în loc să fac stânga, trebuia să merg în față.

No, facem stânga și un criminalist – cel mai probabil – gras, prezentabil, masculin și cu bărbiță începe:

– Bă, futu-vă-n gură, credeți că ăștia stau acolo degeaba? Hai, marș înapoi, strigă nervos, de am crezut că plesnește ceva în el.

Făcând semn către ceilalți ardeleni care, văzând că am numere de Hunedoara, au crezut că știu drumul:

– Stop. Nu intrați în intersecție că dracu vă ia. Hai, înapoi. Marș în pula mea înapoi.

Olteanul, smerit, nu mai știa cum să bage Wolksvagenul în marșarier. Eu, cu Smart-ul, m-am pitit după el, de s-a și speriat unul de la poliția rutieră când m-a văzut.

– Nu auziți? Eliberați acum intersecția, strigă acesta nervos, de-mi venea să-mi aiu Smart-ul în cârcă și s-o rup la fugă ca aurolacul printre blocuri…

– Eliberați intersecția. Nu mă interesează pe unde.

Adevărul este că noi am greșit și că domnul polițist avea dreptate să ne bage și să ne scoată și iar să ne bage și iar să ne scoată și abia apoi m-am prins că, de fapt, ăștia de la poliție au fost niște domni cu noi, că altfel lăsam acolo niște permise și niște taloane…

Pe de-o parte, până să văd poșeta aia pe jos, nu mă confruntasem cu ideea concretă de victime ale circulației rutiere. Dar atunci, văzând cât de afectat era domnul criminalist și cât de înmuiați erau cei de la poliția rutieră, doar atunci am realizat că eu făcusem un gest stupid de profanare a trecerii în neființă a unui om. Prin graba mea, am minimizat durerea trecerii în neființă a unui om, chestie care – mai apoi – mi-a picat cam greu la conștiință.

În fine, după ce pe drept ne-a împulăit domnul acela – un om absolut decent, dincolo de limbajul afectat – și după ce cu milostenie poliția rutieră s-a îndurat să nu ne lase pietoni până după sărbători, am reușit să ies din oraș în numai câteva minute.

Ceea ce mă face să concluzionez că dacă cei de la poliția locală și-ar fi făcut treaba și ar fi deviat traficul ușor pe drumurile dintre blocuri, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat: domnul criminalist n-ar fi riscat să fie călcat de dobitocii care căutau doar să ajungă în treburile lor, dobitocii ca mine n-ar fi îmbătrânit trei zile în opt secunde gândindu-se la talon și permis cam la timpul trecut, familia victimei – cred că a fost de față – n-ar fi trebuit să vadă cum dobitocilor grăbiți nu le pasă de două suflete pierdute – cel al victimei și cel al șoferului – și lumea asta ar fi fost o idee mai bună.

Eu, când sunt prost, apăi sunt sub orice critică de prost. Dar mă tratez. Încă asta oare  contează?