[…] Adevărul este că începusem anul sfârșitului de mileniu un pic cam deprimat întrucât o văzusem cum, din cuceritorul împărăției devenisem al doilea sau al treilea bărbat al ei, nici eu nu mai știam exact.

Trebuia să mă prind atunci, pe loc, când mi-a spus că ea, în locul meu, dacă ar fi fost un bărbat de vârsta mea, ar fi futut tot ce are țâțe, în timp ce perplex o priveam rușinat de monogamia mea puerilă. În fond, faptul că devenisem bărbat cu mult înainte nici măcar nu era merituș meu, ci al unei femei care a văzut în mine ceea ce eu, prostește, încercam să ascund. Iar acum, peste ani, deși eram bărbat la trup, la suflet nu eram decât un copil rătăcit într-o lume de oameni perverși și prea grăbiți să-ți explice ce înseamnă să fii bărbat.

Eram orbit, în iubirea mea, crezând că, în felul ei, poate mă iubește și ea. Și eram orbit de teama de singurătate care îmi bloca orice inițiativă, anulându-mă într-o asemenea manieră încât deși A. și-a primit cadoul de la ea în ajunul Crăciunului, Crăciunul petrecându-l departe de mine, cu familia, s-a gândit și la mine cam în jurul datei de întâi Martie, ceea ce nu prea mă coafa.

[…]

Ultima dată când am văzut-o a dat să mă sărute. Văzând aceasta, m-a pufnit râsul și am plecat, ca și întâia dată, fără a mă uita înapoi. Doar că de data asta râdeam cu poftă, nu dintr-o anume cruzime interioară ce ne caracterizează, în anumite momente, pe toți, ci pentru că, în sfârșit, ea a reușit să vadă în mine ce era de văzut. Atâta, doar, că era prea târziu. Între timp, devenisem complet bărbat și, pentru prima dată după mult timp, nu mai eram al doilea sau al treilea bărbat, o plasă de siguranță a unei plase de siguranță, ceea ce acum, cu adevărat, mă coafa…

[…]