[…] Mereu am considerat că femeile care iau inițiativa de a încerca să mă agațe dau dovadă de o inteligență superioară înțelegând, fără a mă cunoaște prea bine, că eu nu prea mă pricep să agăț femei.

Așa a fost și atunci, în amiaza aceea târzie și exagerat de geroasă, când ne-am întâlnit în apropierea unei grădini zoologice, un pic îmbujorați de gerul aspru, un pic tumultuoși de nerăbdarea ce în noi semăna niște semețe frisoane de pasiune aprigă…

Mi-a plăcut, adevărul e, că mi-a luat mâna în mâna ei și s-a comportat atât de firesc, de parcă mâna mea ar fi aparținut mereu mâinilor ei călduțe, cu degetele delicate ce mă strângeau ca-ntr-o cupă protectoare, liniștindu-mi eternele îndoieli interioare.

Dar geniul ei era mai presus decât atât, parcă simțind acea otrăvitoare îndârjire cu care mă opuneam sistematic oricărei schimbări, știind să-mi ocolească viciul acesta putrezit, protejându-mă de mine însumi și de ceea ce nu doream să fiu!

Am realizat apoi, râzând în sufletul meu, că tocmai am descoperit secretul păcii mondiale, că dacă toți bărbații fioroși ar realiza că tot ce au nevoie este o strângere tandră a mâinilor în mâinile moi ale unei femei, dacă s-ar identifica cu lumea aceasta nouă, poate că n-ar avea nevoie de mai mult sau de o lume mai mare…

Apoi, fix după ce-am gândit aceasta, gândurile mi-au tăcut și s-au așezat molcome la umbra soarelui ce apunea în fața noastră, și-apoi până și cuvintele tăceau, și nu mai auzeam ce-mi spune, doar îi simțeam căldura lângă mine și, dincolo de cuvintele ei, îi auzeam gândurile și bucuria de a mă avea așa cum, doar atunci, poate pentru prima dată, puteam fi a unei femei. Total.

[…]

Nu mult după aceea, pe străzile reci și înghețate, prin întunericul adormit al înserării de iarnă, ne furișam încet spre cuib, ca doi pinguini ce, în noaptea aproape polară, își trăiau primăvara iubirii.

[…]