– Mai stai!

Cu degetul încă tremurând îmi scriu pe nisipul umed iubirea
Ce mi se scurge prin suflet ca printr-o clepsidră universală,
Mi-e atât de plină ființa de nebunia și pasiunea ancestrală
Încât ca într-o mare ce înghite țărmul mă împresoară fericirea.

Cu mâna păcătoasă al tău sân îl mângâi ca pe un fruct al pasiunii
Iar Adam și Eva ar fi fost, pe lângă noi, doar doi copii nebuni,
Căci noi ne înfruptăm amoroși, cu foame din fructul greu al rațiunii
Care ne lasă să ne aprindem în joacă, în suflet, roșii tăciuni.

Noi bătem râzând, beți și zgomotoși la poarta dintre iad și rai
Și ca-ntr-o luntre magică ne plimbăm între țărmuri păcătoase,
Paradoxal, noi încă suntem îngeri ai iubirii cu aripile luminoase
Și fiecare bătaie de inimă parcă urlă sălbatic: – Mai stai!

4 Comentarii

  1. alina 26 mai 2011 la 17:15 - Raspunde

    Foarte draguta si superba e poezia asta….

  2. Alinush 16 martie 2012 la 19:51 - Raspunde

    Imi place, foarte bine scrisa, iar ultimul catren e abisal. Felicitari!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.