– Străinul meu,

De pe meleag de vis,

De ce-ai venit?

Ceasurile sunt târzii!

Sau tu nu ştii,

Pe-aici străini nu trec,

Cei vii au calea lor,

Jos în câmpii!

 

De ce nu crezi

C-aici nu vei găsi

Ce cauţi tu?

Nu vei găsi nimic aici,

Nimic ce tu vei folosi,

Nimic, să ştii!

 

Ce mândru mergi!

Păşeşti de parcă ai cunoaşte drumul,

De parcă-acolo în câmpii

Există harta nemuririi voastre.

Acelea-s numai jocuri de copii!

Aşteaptă, dar, şi nu intra, pe veci,

În dosul uşii mari şi reci!

 

– Am să păşesc, de voi,

Şi n-am să plâng,

Căci locu-mi este pregătit,

Şi am să râd, şi am să beau,

Şi am să cânt,

Căci jos acolo mi-a fost dat

Ceea ce nu am meritat:

Durere, lacrimi şi mormânt.

 

– Dar nu-nţeleg,

Tu nu iubeşti

Melancolia bolţilor cereşti,

Şi cântul omenesc, şi jocul,

Şi dragostea, bată-o-ar focul,

Şi tot ce-i omenesc?

 

– Nu, nu iubesc nimic

Din tot ce mi-a fost luat,

Nu mai iubesc nici trupul,

De vremuri maltratat,

Nu mai iubesc nici vântul,

Nici florile, nici ploaia,

Nu savurez nimic,

Afară de o foaie.

 

Nu mi-a fost dat iubirea

Să o ridic în slăvi,

Nu mi-a fost dat nimic

Din ce la alţii vezi,

Nu mi-a rămas nimic,

Afar’ de doi ochi verzi.

 

– Păşeşte, dar!

Încet şi mândru vei veni

Pe calea pe care o vei voi

Şi-am să-ţi deschid

Poarta cea rece,

Şi vei trece printre nori,

Printre lacrimi şi fiori

La marea noastră de linişte.

HDA