Pe autostrada pustie goneam agale cu un lejer 100 – 110 Km/h, ne-grăbindu-mă nicăieri, doar mergând spre a treia mea casă, spre Cluj, într-o tihnită duminică seara.

În boxe duios îmi cântau băieții de la AB4 oarece cântece de pe albumul Broken Trust, soarele văpăia roșiatic adormind în fața mea, vântul îmi mângâia agitat părul, cântam, viața era frumoasă.

Parcă cerul, pământul, Soarele, totul devenise tăcut sau trăia prin versurile muzicii și nimic, niciun sunet, nicio grijă, nicio adiere nu părea a întrerupe liniștea asta efemeră ce părea, în acele clipe, eternă.

Mașina torcea țopăind ușor pe asfalt, fiind prea ușoară, eu cântam, mă uitam în oglinzi și în față, sorbeam în mine pustiul dimprejur pentru a acoperi intern dorul cel proaspăt, dădeam din cap ca rockerii cei mai rockeri și mi-era bine, mi-era atât de bine!

Dintr-o dată, însă, dinspre stânga, un cârd de păsări se zboară jos peste contrasens, se ridică puțin peste  parapetul de protecție  și, urmând coama dealului pe care mă aflam, coboară vertiginos spre șosea, la câțiva centimetri de mașină, așa că instinctual calc frâna fix cât să nu sară airbag-ul. Păsările văd mașina neagră cum vine spre ele, unele se feresc, dar altele, proastele, își continuă zborul, așa că am continuat să frânez ca să nu-mi fac mațe de pasăre pe parbriz. Zece centimetri au lipsit să nu omor vreo cinci păsări negre.

Ei, dar cum aveam geamul deschis, trei dintre ele aproape că mi-au intrat în mașină, aproape că m-au lovit și, dacă nu aveam noroc, cel puțin una dintre ele mi s-ar fi înfipt în gât ca un obuz. La viteza aia, aveam totuși spre optzeci, eram kaput.

Am avut noroc, totuși.