OK, astăzi o să trollăm pseudo-intelectual la modul grav. Sper să aveți simțul umorului foarte ascuțit, fiindcă o să ne jucăm de-a matematica și de-a legile universului și o să aberăm pseudo-educat la modul grav, lăsându-ne imaginația să zburde pe coclauri de visare și imaginare logică.

Pentru început, să zicem că am fi de acord că universul poate fi redus (la nivel de înțelegere, adică) la cinci numere fundamentale: e, i, π, 1, 0…

Să începem cu 0 (zero), nulul, imuabilul, ceea ce nu poate fi schimbat… Zero, în natură, nulul, nu există, sau există sub forma a ceea ce nu poate fi măsurat, ceea ce nu se merită precizat. Pentru că zero înseamnă și fals. De unde, în mod clar, zero este doar un caz particular al lui unu. Sau, dacă vreți, zero este originea și atât. Trimis la origine, prin înmulțire, desigur, totul devine zero. Pentru că zero este nul, logic.

1 reprezintă adevărul, ceea ce se poate divide și în raport cu care totul se divide exact. Pentru că 1 este adevărul, sinele, dar nicidecum simbolul masculinului, al paternității. Chestia asta este o percepție culturală greșită (percepție conform căreia 0 este simbolul feminității, iar 1 al masculinității), pentru că 1 este dătător de viață și se poate divide. Dacă e să privim obiectiv, 1 ar trebui să fie simbolul feminității dătătoare de viață.

Dar mai e ceva: 1 este etalonul universului, etalon fără de care universul nostru n-ar avea formă sau fond. Pentru că totul este exprimat în funcție de 1, de unitate. De aici putem spune că π este de trei ori și un pic 1, unitatea. Să ne gândim cum altfel am exprima numărul π dacă etalonul ar fi 0! Exact, totul ar fi infinit.

Iar numărul infinit nu este băgat în seamă. Unii spun chiar că nu este un număr. Din această perspectivă, nici nu contează prea mult, pentru că infinitul reprezintă ceea ce nu este exact măsurabil și definibil, marja de siguranță a păstrării misterului universului, dacă vreți. De exemplu, numărul π divizat la unitate ne dă valoarea de 3 și o infinitate de zecimale. Asta înseamnă că dacă acceptăm numărul π ca valoare universală, trebuie să acceptăm și infinitul.

Pe de altă parte, ce ar fi dacă numărul π ar avea o valoare exactă și finită. Să zicem 3? Asta înseamnă că unitatea aleasă drept 1, pentru că așa este logic și evident, este greșită. Ceea ce înseamnă că tot șirul logic poate fi greșit. Asta ca să nu mai spun că n-am avea de-a face cu conceptul de infinit, pentru că nu este indicat nemijlocit. Ceea ce ar fi cam dubios, pentru că ar implica, de exemplu, că universul este finit, respectiv că totul este măsurabil. Ceea ce, conform unor articole recente citite prin Știință și Tehnică, nu e chiar SF. De exemplu cică universul are o lungime de vreo 38 de miliarde de ani-lumină și se dilată cu o viteză de 500 (sau 5000?) de kilometri pe secundă.

Ceea ce ne spune că totul este finit și măsurabil, iar π cu un număr infinit de zecimale este o excepție sau, cel mult, o aproximare grosolană. Dar implicațiile sunt profunde și circulare: știm că universul este finit și că se extinde, ceea ce înseamnă că nimic nu este infinit, ceea ce înseamnă că π n-are o infinitate de zecimale după virgulă, ceea ce însemnă că unitatea 1 este greșită. Asta conform unor măsurători în care 1 este unitatea etalon. Deci din ceea ce măsurăm putem deduce că măsurătoarea nu este bună. Interesant paradox.
Mai vreți?

În matematică, la numere imaginare (un număr imaginar având forma a + bi) se folosește i, care i este radical din -1. Hopa, în primul rând aici avem două concepte, dacă nu trei (dar nu vom vorbi despre radicali).

În primul rând, avem conceptul de negativ al unității. Desigur, al unității aceleia pe nume 1 și care poate fi contestabilă.

Apoi, avem conceptul de parte imaginară (bi). De unde știm noi că este imaginară? De exemplu, materia din univers este de două tipuri: materie vizibilă și materie neagră (invizibilă, căutată de LHC la Geneva prin implicarea unor reziduuri de reacție). Oare densitatea de materie din univers nu este de forma a + bi, unde a este densitatea materiei albe, iar b densitatea materiei negre, i fiind constanta de dispersie a materiei negre din univers? Chestia asta implică pe mai departe niște concepte de groază: fie materia neagră este omniprezentă în univers, fapt care, la o adică și coroborat cu alegerea altei unități, ar putea conchide că i este radical din minus unu, fie i nu este o constantă cu valoarea de radical din -1, ci este o variabilă și depinde de locul specific din univers unde se măsoară densitatea.

Ce vreau să spun este că numerele complexe, definite ca având o parte reală a și una imaginară bi, s-ar putea să fie chiar pe dos, adică bi să fie chiar partea reală. Vă dați seama, de aici totul se complică…

Mai continuăm? Mă rog, am putea-o face, legându-ne de ex și de derivata lui, demonstrând că derivata lui este este mai de grabă o curiozitate a universului decât o regulă, de exemplu comparativ cu conceptul de derivată a unui număr și așa mai departe.

Universul este plin de paradoxuri și de ciudățenii care mai de care, dar cele mai tari ciudățenii sunt acelea care adună mitologia cu misticismul și cu științe exacte. Doar se știe că 1 + 1 = 2, dacă pui și niște vezică de liliac uscată la lumina primei luni pline din iulie.

Mare e grădina Ta, Doamne! Și-s atât de mulți care i-au sărit gardul!

Păi să nu te iei cu mâinile de cap?