Trebuie să vă povestesc o fază pe care a păţit-o un bun prieten de-al meu, în timp ce mergea cu trenul, în Elveţia, de la Zurich la Geneva.

Prietenul meu mergea de la Zurich la Geneva, în interes de serviciu, cu trenul, fiind însoţit de tovarăşa lui. La un moment dat pe bancheta din faţa lor se pune o domnişoară. Prietenul meu, fiind în relaţii excelente cu tovarăşa lui, începe să facă remarci legate de domnişoara cu pricina.

Domnişoara citea o carte în franceză, ceva cu un crocodil nu-ştiu-cum.

– Îi bună domnişoara, zice el.

– Da, e drăguţă, zice ea.

– Şi uite ce sîni frumoşi are.

[Văzând că ăştia doi râd domnişoara le zîmbeşte într-un mod foarte elegant. ]

[… şi tot aşa au ţinut-o tot drumul …]

– Ia uite ce buziţe moi are, zice el.

– Da, e drăguţă, spuse ea.

[Ăştia doi iarăşi râd, domnişoara iarăşi zâmbeşte]

În fine, ajunge trenul în gară. Când să coboare domniţa care citea cartea în franceză le spune:

– Vă doresc un concediu plăcut în continuare! [ Dar aşa, pe româneşte]

Ăştia perplecşi. Nu le venea să creadă că fata de care făcuseră mişto tot drumul vorbea româneşte. S-au gândit: care ar fi şansele să fie români în trenul ăla?