Catren bolnav de dor
Cuvintele îmi dor gura cu tăcerea lor nebună Iar tâmpla-mi arde arsă de-al tău aspru dor Ce-mi tremură mâna ce scrie cu acest fior. Iubito, noi vedea-vom de iubire într-o lună!
Cuvintele îmi dor gura cu tăcerea lor nebună Iar tâmpla-mi arde arsă de-al tău aspru dor Ce-mi tremură mâna ce scrie cu acest fior. Iubito, noi vedea-vom de iubire într-o lună!
Am coborât prea ades scările raiului Și totuși, parcă înger tu mi-ai fost Oferindu-mi în viață un anume rost, Ferindu-mă de de durerile iadului.
Beția frunzelor moarte de toamnă târzie Mă poartă spre niște brațe ce dor de dor Precum o chemare ancestrală, precum un fior Care sădește în iubirea-mi sfântă o erezie.
Cuvintele mi se poticnesc în gât Stăvilite de emoția cea brută Ce vrea doar gura să ți-o sărute. Și iarăși cuvântul îmi rămâne mut.
Mâinile mele tremură frânte la atingerea ta De parcă zborul însuși ar deveni greu De dorul pe care îl port în mine mereu, De parcă e făcută din vină dragostea mea.
Ți-aș șterge noaptea, nisipul și marea Din ochii-ți blânzi de-ți va fi vrerea Și-n inimă eu ți-aș sădi minuni o mie, Dacă doar ai fi a mea pentru veșnicie.
Cuvintele-mi nu pot să-ți cearnă din privirea drăgăstoasă dorul Și să-ți crească-n inimă din iarnă Lacrima, pasiunea și fiorul.
Într-o tardivă iubire fără de-nceput în mine bat Două inimi, ce clipă de clipă, urcă spre infinit Precum o rugă fierbinte ce spre cer s-a-nălțat. Această iubire care este, totuși, fără de sfârșit.
Ochii tăi mă răscolesc în răni vechi, mă dor ca un venin Imposibil de dulce și de ignorat, mereu uluitor de sublim, Inima-mi stă în loc când te doresc mereu, când te privesc Și mă doare toată ființa știind cât de mult te iubesc.
Ți-aș respira în inimă picături din roua iubirii noastre mute Și poate ți-aș săruta în ochi un curcubeu din mii de stele, Mi-e cert, totuși, că ești o esențială fărâmă din iluziile mele, Din ale mele vise – viitoare, actuale și trecute.
© 2007 - 2011 - Robin Molnar
Designed and Developed by Skat Design