Nu știu dacă era beția socului sau a soarelui vesel de primăvară, dacă era doar extazul luminii sau doar bucuria de a putea fugi de mine însumi, dar stând cu ea la un ceai cu miere, sufletul îmi era vesel, îngenuncheat, ca atunci când când ai venit la mine să-mi spui că mă iubești.

În mine n-a tăcut niciodată vocea rebeliunii și, într-un moment de maximă inspirație, m-am mutat în turla unei biserici. Aveam nevoie de o mișcare neașteptată, de o schimbare majoră, de ceva nou și inedit. Doar era vară, și n-aveam să sufăr de frig.

[...] Plutesc într-o descumpănită stare de dubiu, în care culorile și valorile s-au inversat într-un hidos univers de neînțeles. Și cred că am ajuns să-mi doresc negru pentru a avea parte de alb, și cred că am ajuns să-mi doresc a fi un demon pentru a fi, în fapt, îngerul tău.

"Te iubesc chiar şi atunci când restul lumii te urăşte, te accept chiar şi atunci când tu însăţi nu te accepţi, refuzi cu îndârjire să primeşti acest compliment absolut şi, mai mult, tu crezi că tot ceea ce fac, ce-am făcut şi ce voi face pentru tine, toate acestea, le fac din egoism. Cineva nu mă înţelege!"

Privesc tristul pian aşezat lângă veselul covor persan. În apusul pustiu mă simt plin, dar nu de iubire, nu de fericire, ci doar sătul, otrăvit, întrucâtva, de ceea ce a trebuit să las în urma mea. Flăcări. Şi valuri nebune de fum ce par a nu se mai ridica. Asta am lăsat în urmă. Inevitabil, în orice zi, trebuie să las ceva din mine să se piardă. Inevitabil, cineva de lângă mine se va pierde prin mine, fără mine.

Oraşul părea părăginit, părăsit şi, pe undeva, mai frumos, la lumina fadă a lunii ce, câteodată, apărea printre norii de un plumburiu străveziu şi neclar şi la lumina caldă, galbenă, a urbanului nocturn. Avusesem chef să mă plimb, să mă dezrobesc, întrucâtva, de mine însumi şi de lumea asta toată al cărei centru era chiar ea. Nu am vrut, însă, să fug de ea şi de amintirea ei, ci am preferat să mă îndepărtez, discret, la pas domol dar hotărât. De prea multe ori mi-am spus că mi-e de ajuns. De prea multe ori m-ai întors din drumul meu şi presimt că mâine o vom lua de la capăt.

Era o seară rece şi câinoasă de toamnă când primisem ordin de deplasare spre baraj. În maşina veche urcam cu greu pe drumul rău, plin de gropi şi de bălţi, ce ducea sus, la barajul dintre văile moarte şi abrupte, ascunse de desişuri de brazi pitici ce, datorită perpetuei vremi rele n-au apucat să crească şi să se dezvolte.

Luna plină împărţea cerul în două, în lumină şi întuneric, precum un râu vijelios brăzdează o câmpie arsă de soarele ameţit al unei zile toride de August şi, dincolo de lumina ce o sădea peste sat, întunericul se juca în umbre la lumina focului ce ardea mocnit în sobă.

Orbecăiam prin iubire ca doi lilieci surzi, în noapte şi, dincolo de profunzimea pe care o mimam zi de zi, ştiam amândoi că relaţia noastră este doar un carnală. Atât de carnală încât suplinea celelalte aspecte ale relaţiei noastre.

Haosul nostru stă în armonia din noi. Acustic ar fi descrisă de un tango umil, senil, de azil. Vizual ar fi ca o pădure arzând în noapte, sub o ploaie deasă, intensă, tropicală. Mă rog, sunt multe feluri de a descrie acest haos.