Nu cred că sunt un ciudat
Nu cred că sunt un ciudat. Nu cred că sunt un idiot lipsit de maniere, sau un cretin imatur ce nu înțelege lumea din jurul său.
Nu cred că sunt un ciudat. Nu cred că sunt un idiot lipsit de maniere, sau un cretin imatur ce nu înțelege lumea din jurul său.
Ieri, ieșind din casă pentru a merge la plimbare într-un loc unde nici Chuck Norris nu s-ar fi dus fără o ghioagă semiautomată la el, milimetric m-am ferit de o rafală de căcreze de cioară ce veneau tangențial spre scăfârlia subsemnatului.
Patru sute de omizi și un râmoi Și-au făcut la mine-n curte mușuroi Și s-au pus să-mi mănânce din grădină Care, trebuie s-o spun, era mai plină.
Eram în tren. Domnișoara citea pe un Kindle nu știu ce, că nu m-am băgat în seamă. Eu citeam o lucrare de sociologie antropologică despre care am mai vorbit.
[…] Îmi plăcea delta asta în care mergeam, în șir indian, prin apa maronie și adâncă până la piept, pășind pe fundul moale din aluviuni negre și ne-fiindu-mi frică de nimic ce, la o adică, ar putea mișuna prin apă… […]
Pe muntele lui Venus mă furișam deunăzi Dar tu m-ai prins și mi-ai luat mâna În mâna ta, afară galben rânjea luna Și-am stat cuminți ca doi copii.
Familiile nucleare sunt și mereu vor fi o dramă pentru societate. Să nu credeți că legea impune egalitatea între soți din curtoazie față de femei, ci din necesitate. Iar necesitatea apare fiindcă familiile nucleare sunt dispuse la injustețe și abuzuri.
No, dacă tot am ce am cu ancestrala corporație a iluziilor, să vă mai povestesc una. Cică în Biblie scrie că femeia trebuie să-l urmeze pe soț, în calea lui. Scrie în Efeseni 5.22.
E cam dificil. Nu știu ce s-a aprins în mine, dar de la o vreme sunt cătrănit rău de tot să le spun oamenilor lucrurile pe care le văd eu bune la ei, de ce îi admir, de ce cred eu că sunt relevanți în lume și așa mai departe.
© 2007 - 2012 - Robin Molnar
Designed and Developed by Skat Design