Gâsculița se luă c-un broscoi Ce-i drept, era un gras – chel mai de soi – Care se-oferi să-i fie tinerei soțoi Deși, se știe ce-i frumos, broscoiul era râios.
Pe muntele lui Venus mă furișam deunăzi Dar tu m-ai prins și mi-ai luat mâna În mâna ta, afară galben rânjea luna Și-am stat cuminți ca doi copii.
De trei sute de ani, în pântec port cuțitul de a te dori Și nu mă pot apleca spre-ați trimite în șoaptă o rugăciune, Peste el au trecut veacuri de rugină, peste mine dureri Și, la naiba, nici timpul trecut nu prea mă mai alină.
Când mă gândesc că urmează să te am Din inimă îmi fac un opac paravan După care, chiar în public, noi Să ne iubim cu patos, amândoi.
Sughiți și, spasmodic, respiri sacadat, E plin patul nostru de vărsatul păcat Iar noi, între așternuturile cele moi, Alungăm umbrele ce fug, rușinate, de noi.
Dom’ne, românul s-a născut poet simbolist. Toată lumea știe să cânte singurătatea, despărțirea, iubirea neîmpărtășită, descumpănirea, moartea, fericirea negativă și, în general, colcăie literatura română de poezie pesimistă.
Mă țin de pat și-mi trăiesc adânc fericirea, Te privesc zbătându-te de dor, de amor și de păcat. Totuși, prin prisma iubirii ce-o port mă simt curat, Așa că mă las pradă total pasiunii și dăruirii.
© 2007 - 2012 - Robin Molnar
Designed and Developed by Skat Design
