Cuțitul din moroi
De trei sute de ani, în pântec port cuțitul de a te dori Și nu mă pot apleca spre-ați trimite în șoaptă o rugăciune, Peste el au trecut veacuri de rugină, peste mine dureri Și, la naiba, nici timpul trecut nu prea mă mai alină.
De trei sute de ani, în pântec port cuțitul de a te dori Și nu mă pot apleca spre-ați trimite în șoaptă o rugăciune, Peste el au trecut veacuri de rugină, peste mine dureri Și, la naiba, nici timpul trecut nu prea mă mai alină.
Când mă gândesc că urmează să te am Din inimă îmi fac un opac paravan După care, chiar în public, noi Să ne iubim cu patos, amândoi.
Sughiți și, spasmodic, respiri sacadat, E plin patul nostru de vărsatul păcat Iar noi, între așternuturile cele moi, Alungăm umbrele ce fug, rușinate, de noi.
Mă țin de pat și-mi trăiesc adânc fericirea, Te privesc zbătându-te de dor, de amor și de păcat. Totuși, prin prisma iubirii ce-o port mă simt curat, Așa că mă las pradă total pasiunii și dăruirii.
Se pare că urbea toată știe Cum că unii-n primărie În frunte cu primarul Ridzi Fac, uneori, afaceri cu morții.
Am citit la gazetă o știre, Cum că politicienii mint cu nesimțire. Și părea oripilată ea, gazetara, Că se duce naibii primăvara.
Poetul acesta smintit și lipsit de talent O freacă la rece povestind despre vreme, Deși ar putea să tacă permanent Văzând, peste tot, numai probleme.
A fost ziua poeziei ieri, cum a fost și-n alte dăți Și a trecut, ca și-n trecut, neobservată. Țâțele-s acum arta adevărată Și, nicidecum, un gând așternut pe-o foaie imaculată.
La umbra stejarului bătrân Un cocostârc tăcea miop Cu aere de mizantrop Și peste lume, el, stăpân.
La tine s-a oprit drumul lung al micilor cuceriri, Și ești strângerea de mână atunci când mi-e bine, Ești mereu pe calea dulce a regăsirii totale de sine… Doar tu, femeie, ești crucea sfintei mele iubiri!
© 2007 - 2011 - Robin Molnar
Designed and Developed by Skat Design